Misiunea Cabinetului Cioloş

După guvernul Ponta, adus la putere de spiritul de frondă şi dat jos de spiritul de revoltă, sarcina primului cabinet de tehnicieni din 1945 încoace este uriaşă. El trebuie să facă dovada, înainte de toate, că este la înălţimea aşteptărilor milioanelor de români care s-au săturat de politicienii de partid. Prin vocea celor prezenţi în stradă cu două săptămâni în urmă, poporul neafiliat politic a dobândit prin acest guvern, deocamdată propus, dreptul de cetate. Acest guvern pe care-l putem numi al României tăcute va trebui să fie cel mai exigent din toate şi cel mai puţin dispus la îngăduinţă şi tranzacţii ascunse. Până acum au tot defilat batalioanele de prozeliţi, fiecare cu păpuşile lor. Puţini dintre aceştia s-au căpătuit, unii au primit firimituri, alţii doar promisiuni, în timp ce majoritatea au fost doar folosiţi, după care lăsaţi la vatră, fără soldă. Societatea politică din România a fost mereu subţire în raport cu cea tăcută, de regulă indiferentă sau urând politica pur şi simplu.

Guvernul Dacian Cioloş este consecinţa vocilor străzii şi expresia politică a voinţei preşedintelui. Desigur, analiştii vor glosa până la saturaţie pe această temă. Cea mai importantă provocare pentru acest guvern este demonstraţia pe care va trebui să o facă, anume că specialiştii pot mai mult decât partidele ticăloşite în bătălii de culise. După ce se vor desmetici din şoc, liderii de partid vor avea de ales între a boicota acest guvern, pentru a nu lăsa să se insinueze necenzurată ideea că organizaţiile lor sunt în impas, şi între a învăţa ceva din lecţia preşedintelui, care a evitat soluţia partizanatului, consacrată de toţi predecesorii de la Cotroceni, dar şi din lecţia străzii, pentru a înţelege, în fine, că nu poţi conduce ţara la infinit cu găşti.

Tânărul premier Dacian Cioloş a debutat cu dreptul, dovedindu-se abil şi determinat în slalomul său printre partide, reuşind, deocamdată, să evite capcanele. Desigur, nu este de subestimat sprijinul preşedintelui în economia reuşitei. Preşedintele Iohannis are şanse să fie un câştigător deplin în această situaţie. Omul acesta aparent greoi, devenit ciuca bătăilor pentru analiştii de duzină, a lucrat tenace şi fără umori, zicându-le pas liberalilor, totalmente nepregătiţi să preia guvernarea. Înclin să cred că avem de a face cu unul dintre cele mai inteligente şi mai responsabile gesturi politice ale unui preşedinte, din ultimii 26 de ani. Liberalii vor fi mârâind, dar preşedintele Iohannis ştie foarte bine că nu le este îndatorat, întrucât nu ei l-au adus la putere. În plus, soluţia liberală, în această conjunctură, ar fi fost o palmă dată atât celor care l-au înscăunat la Cotroceni, văzând în el un factor de echilibru în haţişul partidelor compromise, cât şi celor care i-au împlinit dorinţa de a-l da jos pe Victor Ponta. Liberalilor nu le-a reuşit mai nimic în anul scurs de la victoria lui Klaus Iohannis. Iar preşedintele a avut destul timp ca să constate aceasta şi să decidă. Captivi în mrejele propriei neputinţe, liberalii sunt condamnaţi să sprijine cabinetul Cioloş. Dacă, prin absurd, n-ar face asta, şi-ar tăia craca de sub picioare. Ei vor fi partidul radiografiat de preşedinte în anul care urmează. Iar de capacitatea lor de autoanaliză şi mobilizare depinde dacă vor fi la guvernare la finele lui 2016.

Deşi are o sarcină aparent insurmontabilă, cabinetul de tehnocraţi fiind obligat să negocieze cu partidele toate actele guvernării, dar cu deosebire reformele, pot să pariez că acesta va reuşi. Preşedintele s-a eliberat de povara guvernului Ponta şi are multiple pârghii să influenţeze în bine guvernarea, pentru a se apropia de ţinta îndeplinirii programului cu care a câştigat alegerile. Aş spune că el are mai multe şanse să reuşească în întreprinderea sa cu un guvern de tehnocraţi decât cu unul politic. Mă întreb dacă liderii liberali realizează că aproape toate personajele de prim-plan cu care defilează sunt fie obosite de lunga hârşeală politicianistă, fie penibile de-a dreptul. Desigur, premierul a trebuit să cedeze ceva în faţa maeştrilor culiselor din PSD, acceptându-l pe Vasile Dâncu, care numai tehnocrat nu e, de vreme ce a activat ca ministru al "propagandei”, cum a fost incriminat pe bună dreptate, în cel mai corupt guvern din istoria românilor, cel al lui Adrian Năstase.

Mai cred că şi ţara tăcută până mai ieri îi va fi aliată atât preşedintelui, cât şi premierului. Iar de reuşita acestui guvern cred că atârnă mai mult decât ne putem imagina deocamdată. Cabinetul va trebui să lucreze pe sârmă şi va fi cu certitudine boicotat de caracuda politică. De aceea cred că misiunea ţării tăcute va spori. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist