Neamţul Iohannis şi noi

Atunci când vine vorba despre Klaus Iohannis, sprijinitorii săi, unii extrem de cunoscuţi pe scena publică, spun în mare cam aceleaşi lucruri: că e "altfel" decât ceilalţi din politica românească, e liniştit şi serios, "tace şi face" etc. Nimic concret, prin urmare. Există bineînţeles un program, dar ca şi în cazul celorlalţi găseşti doar nişte promisiuni frumoase, "ireale" spunea cineva, cele mai multe neavând nimic de-a face cu prerogativele funcţiei de şef de stat. Toate acestea îmi aduc în minte un film remarcabil din 1980, ultimul în care a jucat Peter Sellers înainte de dispariţia sa. Filmul se numeşte "Being There", iar Peter Sellers a câştigat în acel an Globul de Aur şi a fost nominalizat la Oscar. Personajul principal, Chance, un grădinar analfabet a cărui singură mare pasiune este televizorul, la care se uită obsesiv zappând în continuu, atunci când nu este ocupat cu grădina, ajunge printr-un concurs de împrejurări să fie luat drept un om de afaceri excentric şi să pătrundă în familia unui extrem de influent politician, un apropiat al preşedintelui Statelor Unite. Lungile tăceri ale lui Chance, maniera prin care el răspunde la întrebări prin propoziţii scurte cu referinţe exclusiv botanice, ajung să fie considerate de oamenii teoretic sofisticaţi şi influenţi din anturajul său drept expresii ale unei gândiri profunde, ale unor concepţii adânci, pline de înţelepciune, asupra lumii. Ca în povestea cu hainele împăratului.

Tot aşa tăcerile d-lui Iohannis, frazele sale economicoase, reţinerea de care dă dovadă atunci când i se cere să exprime o părere privind chestiuni controversate (atunci când i s-a cerut părerea în legătură cu comportamentul Rusiei a spus că o va face atunci când va deveni preşedinte) sunt văzute de potenţialii săi alegători drept virtuţi speciale care îl diferenţiază de toţi ceilalţi oameni politici de pe scena autohtonă. De pildă, un întreg material de opinie încerca să justifice o gafă majoră a candidatului ACL (aceea în care atunci când a fost întrebat cum îşi explică faptul că alţi profesori nu au reuşit să-şi cumpere şase case a răspuns sec şi evident complet neinspirat: "Ghinion!") prin faptul că noi şi el suntem din lumi diferite. În ultima vreme, probabil la sugestia strategilor de campanie, a încercat să fie ceva mai concret atunci când i se cere părerea în legătură cu subiecte mai delicate (din perspectiva poziţionărilor sale sau ale liberalilor din trecut), dar sentimentul general dominant rămâne acela că e vorba mai degrabă de gesturi tactice decât de convingeri autentice.

Paradoxal, sprijinitorii săi cei mai convinşi par să se găsească în principal în afara grupului său politic constituit din PNL şi PNL. La mitingurile electorale, unde majoritatea participanţilor sunt în mod tradiţional din activul partidelor, entuziasmul este departe de a fi unul debordant. Vedem în fapt un amestec de aliniere inerţială în spatele candidatului alimentată fie de speranţa unei potenţiale reveniri la putere a celor două partide, cu toate benefiicile care decurg de aici, fie de animozitatea profundă faţă de Victor Ponta. În aceste condiţii continuă să rămână un mister de ce ACL, care a avut totuşi la îndemână cel puţin doi politicieni, Mihai Răzvan Ungureanu şi Cătălin Predoiu, care ar fi fost cu siguranţă şi candidaţi mai buni şi potenţiali preşedinţi mai buni, l-a preferat pe Klaus Iohannis. Probabil pentru că nici unul dintre ei nu venea pe filieră liberală, iar PNL nu avea în mod evident o ofertă alternativă viabilă, dacă îl eliminăm pe Crin Antonescu.

Dincolo însă de sprijinul pragmatic pentru un candidat care conform calculelor pe hârtie are şanse rezonabile să-l învingă pe Victor Ponta, retorica pro-Iohannis mai are la bază şi alte ingrediente care exprimă sentimente dominante într-o bună parte a societăţii. Andrei Pleşu le descria plastic atunci când spunea că "vrea o altă muzică". După zece ani de agitaţie politică, în care romînii au trecut prin două referendumuri de demitere a preşedintelui (fără nici un fel de motivaţii solide în acest sens, exclusiv din joc politic, lucru unic în Europa), mulţi îşi doresc mai multă linişte, un preşedinte mai discret şi mai reţinut. Sigur, o parte dintre ei speră, aşa cum subliniam şi cu un alt prilej, că asta se va putea întâmpla evitând o restauraţie generalizată, o reîntoarcere la perioada Năstase. De aceea, în afara calculului pragmatic legat de şansele electorale reale ale unuia sau altuia, unii îl preferă în mod aproape instinctiv pe Klaus Iohannis Monicăi Macovei pentru că au sentimentul că ea ar continua să întreţină un climat politic tensionat. Asta la pachet cu încrederea în rigoarea nemţească sunt principalele argumente ale celor care votează pro-Iohannis nu doar anti-Ponta.

Agitaţia electorală aproape bezmetică a premierului care nu scapă nici un prilej să participe la tot felul de întâlniri, în şcoli, în universităţi, în fabrici şi pe şantiere umplând ecranele televiziunilor în timp ce chipul său se revarsă de pe zecile de mii de bannere şi panouri publicitare care au invadat spaţiul public românesc de la nord la sud şi de la est la vest ar trebui să-i priască, prin contrast, candidatului ACL. Sătui de tot acest balamuc politic o parte din români văd în Klaus Iohannis soluţia miraculaaosă. Pentru că el e neamţ, e altfel, deci şi România cu el la Cotroceni va fi altfel. Poate va începe să semene puţin cu Austria.

Sigur, o analiză pragmatică ar trebui să ne spună că astfel de aşteptări sunt naive. Şi datorită contextului politic intern (prin plecarea lui Traian Băsescu, oamenii influenţi din mediile politice şi de afaceri cu probleme în justiţie speră să şi le rezolve), dar şi pentru că textura societăţii româneşti, valorile la care se raportează românii, rămân fundamental aceleaşi. Însă ideea unei persoane providenţiale care să ne rezolve problemele fără participarea noastră, câteodată chiar în pofida noastră, a fost dintotdeauna larg răspândită. Îmi aduc aminte că în 1996 se puneau mari speranţe în Victor Ciorbea, un ardealean serios, altfel decât miticii din Regat. Unde a ajuns astăzi Victor Ciorbea, vedem! Adesea personajul providenţial e unul colectiv: Vestul. Mulţi încă se agaţă de credinţa că indiferent de rezultatul alegerilor preşedintele "nu va fi de capul său". Nu va fi lăsat să decapiteze justiţia şi cu atât mai puţin să schimbe poziţionarea strategică extrenă a ţării. Din nou, o probă de mare naivitate. E suficient să ne uităm peste gard, în Ungaria, unde premierul Viktor Orban nu lasă deloc impresia că ar intenţiona să schimbe ceva în retorica şi acţiunile care i-au atras critici severe de la Bruxelles şi Washington. Până la urmă e treaba românilor să depaneze o societate gripată masiv, indiferent de ce credem că va face sau nu va face neamţul de la Sibiu sau de ce poate face sau nu Vestul în ansamblu.