Necesitatea de-a închide cercul

Nu ştiu cum să încep. Poate cu butada potrivit căreia concediul la moldoveni debutează cu o maşină de nisip răsturnată la poartă. Ghimpu, în orice caz, declara nu demult, pe Publika.md, că în vacanţă îşi va renova locuinţa. Mii de alţi oameni, în lipsă de mijloace să se defuleze – ritualic, aş zice – pe litoral sau să escaladeze la munte, procedează la fel: mai dau cu bidineaua pe-acasă. Un mod de viaţă tern şi umilitor (dacă ar fi să rezum constantele muncii la negru în Moscova şi prin alte părţi) alternează cu altul, în fond. Nu e şi cazul meu, totuşi, fiindcă umblu prin cărţi mai vechi, răsfoiesc tot felul de manuscrise (era caligrafiei, când orice volută îţi evocă, neştiut cum, şi o ambianţă, o anume notă de context; de pildă „a”-ul pântecos, diform de pe o foaie prăfuită – ziua aceea sumbră de toamnă, când priveam pe geam, aşteptând să apară fiica mea de la şcoală, cu o geantă cât toate zilele etc!). Aşa am redescoperit deunăzi o carte despre care am scris acum douăzeci de ani şi mai bine (tastez, iată, şi mă înfior: operam deja cu deceniile!). Este vorba de Cioburi-le Lorinei Bălteanu, apărută în 1990, la Hyperion.

Apropo, numele vă spune ceva? Mai curând, probabil, nu. Nici omului de la noi nu i-ar spune mare lucru. Ştim, pe-un capăt, dar numai pentru că are o mare valoare mediatică, căci opera rar cine o mai consultă, de Grigore Vieru. Numele Leonidei Lari, al lui Nicolae Dabija, numele acad. Mihai Cimpoi ne sună încă familiar – în sensul că facem repede conexiunea cu omul şi imaginea lui socială. Nu şi, repet, cu opera lui. Vieru e un caz (absolut) fericit: ale sale – ca să iau o pildă din copilăria mea – „Înfloresc în jur copaci,/ Ceru-i luminos,/ Pentru pace, pentru pace/ Mulţumim frumos” le cunoaşte pe dinafară, cred, fiecare. Spre deosebire de Narcis şi Hyperion, de Mihai Cimpoi – contraexemplu elocvent –, eseu impresonistic (reeditat şi în Eminesciana), care ne-a învăţat, în, vai, nebuloşii deja ani 80 ai secolului trecut cum se rotunjeşte o frază, când şi cum se cade să apară în sintagmă neologismul – o carte de scris în înţelesul aproape practic al cuvântului. Cine îl va fi citit însă, pe lângă bruma de profesori şi literaţi? Întreb retoric, desigur. Cazul „vârfurilor” nefiind, cum se vede, deloc privilegiat (ca audienţă), restul e repliat undeva pe un palier de strică specialitate. Când şi când se pune spotul şi pe ei: cu prilejurile unei lansări mai vocale, ale vreunei aniversări, după care anonimatul (şi deci inexistenţa) literaturii se reinstalează.

Nu deplâng starea aceasta de lucruri: e firească în măsura în care e cumva acceptabilă dezumanizarea la scara întregii societăţi – cel puţin în democraţia noastră, dacă nu şi aiurea (dar şi aiurea, evident). Ce nu e firesc, din punctul meu de vedere, e dezerțiunea celor chemați. Mă explic. Lorina Bălteanu a avut toată înzestrarea să devină să unul dintre reperele importante ale optzecismului basarabean, alături de Nicolae Popa şi Vsevolod Ciornei, colegii săi de generaţie: poemele sunt anticalofile, lucide, au o vehemenţă care anunţă, încă vag la ora aceea, un alt tip de scriitură şi ca atare o altă sensibilitate. Femininul Lorinei Bălteanu este crispat, inclement, de multe ori sarcastic şi mai mereu demistificator. Trebuie pusă în balanţă literatura de dulcegării şi danteluţe de până atunci pentru a vedea diferenţa – enormă – de principiu. Aud că Lorina e acum la Paris, are nu ştiu ce afacere cu coliere, că, nu mai ştiu când, şi-a inaugurat un magazin la Bucureşti, după ce, la Chişinău, a fost mai mulţi ani preşedinta Fundaţiei SOROS… N-a mai publicat de atunci în volum şi nu ştiu să fi apărut pe undeva cu vreun grupaj, cum se obişnuieşte. Sunt zeci de motive care te scot de la masa de scris. Unul, în cazul de faţă, este, am impresia, morfologic: luciditatea în exces trebuia s-o conducă pe Lorina Bălteanu în cele din urmă la abandonul literaturii – un domeniu al iluziilor, orice s-ar spune. Prefigurări ale acestui deznodământ pot fi prelevate din aproape orice poem. Unul de la pagina 82: „necesitatea de-a închide cercul/ indiferenţa de-a rămâne-nchis/ şi certitudinea că dreptul/ de dreptul altuia-i omis”…