Nimic nou prin cuibul de viespi

Toată lumea se aştepta ca, odată cu dispariţia Elenei Udrea în spatele gratiilor, să cadă şi alte capete. Paradoxal e că nu s-a întâmplat asta. Udrea nu a adus dovezi în sprijinul afirmaţiilor făcute. La rândul ei strânsă cu uşa, s-a pus cu un sistem care până acum s-a dovedit invincibil. Un sistem care a demonstrat de fiecare dată când a fost „reformat” cât de prost sunt lăsate să meargă lucrurile în România. E suficient să aruncăm o privire în trecutul recent ca să găsim destule exemple în acest sens.

Bunăoară, de zece ani ne chinuim să facem autostrăzi şi abia am isprăvit 500 de kilometri. Paradoxal, Croaţia – o ţară de patru ori mai mică decât România şi care tocmai aniversează 20 de ani de la încheierea unui război devastator cu Serbia – a aşternut în ultimul deceniu 1000 de kilometri de autostradă. Şi asta nu pe câmpii, precum cei 500 km româneşti, ci prin munţi, cu zeci de kilometri de tuneluri. Aşa cum ar trebui să fie şi autostrada Iaşi – Târgu Mureş, proiectul pe care şi-l tot pasează unul altuia partidele politice româneşti, după cum ajung la guvernare.

Ritmul de melc impus de guvernările postdecembriste în investiţii s-a regăsit şi la alte obiective de interes major. Chiar aici, în Iaşi, un pasaj de nici 500 de metri lungime, cum este „Octav Băncilă” din fantomatica zonă Ţigarete, se tot construieşte de trei ani şi foarte probabil nu va fi gata nici în 2015. Paradoxal, Anghel Saligny a construit cei 4000 de metri ai podului de la Cernavodă în mai puţin de cinci ani. Alt exemplu este Palatul Culturii, emblema oraşului cu pretenţii de capitală culturală europeană: edificiul a fost construit între 1906 şi 1925, cu întreruperi în perioada Primului Război Mondial. Dar nu se mai termină de renovat din anii ’80 încoace – cu întreruperi, ca în momentul de faţă, deşi nu suntem în război. Prin aceleaşi cazne înnoitoare au trecut şi Biblioteca Centrală Universitară şi vechea clădire a Gării, care, la fel ca şi Teatrul Naţional, ar trebui recompensate cu un iluminat nocturn asemănător celui în care se scaldă Palatul Roznovanu.

Din păcate, modernizarea infrastructurii de comunicaţii şi eforturile financiare pentru păstrarea moştenirii culturale nu sunt singurele găuri negre din România contemporană. Găuri negre – în sensul că banii destinaţi acestor investiţii au fost deturnaţi în conturi parazite. Anul trecut, Guvernul Ponta a renunţat dintr-un condei la creanţa de 600 de milioane de dolari pe care o avea la Rompetrol. Paradoxal e că Patriciu încasase peste două miliarde de dolari din vânzarea companiei către cazaci, în 2007. Este doar cel mai proaspăt cadou făcut de Guvern din banii românilor, evident, fără să-i întrebe dacă sunt de acord. În ultimii ani, s-au mai şters datorii ale unor obiective industriale scoase la mezat, societăţi care mai toate au ajuns la fier vechi sau încă mai agonizează. Au existat însă şi cadouri mai mari. Astfel, după ce rămăşiţele Bancorexului condus catastrofal în anii ’90 s-au scufundat cu tot cu uriaşele creanţe de două miliarde de dolari în BCR, Guvernul Tăriceanu nu a putut-o vinde austriecilor această din urmă bancă decât preluând uriaşa datorie la bugetul de stat. Prin urmare, tot românul de rând a fost bun de plată.

Acelaşi lucru se întâmplă şi acum, când procurorii prind corupţi cu duiumul, iar aceştia le râd tuturor în nas pentru că banii furaţi rămân tot la ei. O recunoaşte şi Administraţia Naţională de Administrare Fiscală, care nu reuşeşte să recupereze mai mult de 90 la sută din volumul prejudiciilor constatate în instanţe. Altfel spus, hoţii îndură un an, doi, de ruşine pentru o viaţă de huzur. Mai mult, cei care ajung să fie condamnaţi cu executare dau statul în judecată şi câştigă lejer despăgubiri la CEDO (până acum s-au adunat 194.000 de euro) pe motiv că pentru că li s-au încălcat drepturile şi nu au ispăşit detenţia la confort de cel puţin trei stele.

Iar toate acestea se adaugă miliardelor de euro dictate de aceeaşi Curte Europeană a Drepturilor Omului pentru foştii proprietari de imobile, jefuiţi a doua oară de statul român prin neplata despăgubirilor câştigate în instanţe încă de pe vremea lui Iliescu. Devalizarea banului public prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor e doar ultima modă în domeniu.

Cine dintre cei care au pâinea şi cuţitul va vrea să pună cu adevărat umărul la dărâmarea unui asemenea sistem care ia de la toată lumea şi nu dă nimic înapoi – decât, poate, cei 8 la sută recuperaţi cu chiu cu vai de ANAF? Cei pe care i-am văzut în toţi aceşti 25 de ani fluturând steagul schimbării/ reformării sistemului s-au dovedit a fi doar nişte ipocriţi. Dar în locul lor vor veni alţii şi aici apare vechea şi de-acum sâcâitoarea întrebare: vor fi cumva la fel?