Caută 
1 MIN
În condiţiile unui pesimism accentuat cu privire la viitor, a unei neîncrederi masive în caracterul echitabil al actualului sistem economic şi a unei credinţe robuste în ideea că inegalitatea socială constituie o problemă gravă, este (sau ar trebui să fie) evident pentru oricine că actualul status quo nu mai poate fi menţinut.
IV. Sfârşitul consensului neoliberal
Contestarea semnificativă a consensului neoliberal începe în anii ‘90, odată cu Global Justice Movement, cunoscută şi ca mişcarea anti-globalizare. Mişcarea asta are câteva caracteristici interesante: în primul rând, nu este o mişcare propriu-zisă, ci o mişcare de mişcări – cu alte cuvinte, o mişcare de tip reţea. Coordonarea ei se face pe orizontală, prin deliberări, astfel încât nu apare niciodată un lider în sensul formal. Modelul coordonării pe verticală, prezent în variante diferite atât în capitalismul industrial cât şi în cel laissez-faire (în interiorul firmelor în general, dar mai ales în interiorul acelor mari birocraţii private care sunt corporaţiile multinaţionale) este respins radical.
Elementul cel mai contestat al consensului neoliberal a început să fie capitalismul de tip laissez-faire. Dar nu dintr-o perspectivă protecţionistă, ci dintr-una anti-corporatistă. Corporaţiile încep să fie văzute ca generatoare de sărăcie şi de inechitate – şi ca forţe de opresiune, care anulează libertatea indivizilor. Aşa cum capitalismul industrial – şi proletariatul industrial – fuseseră percepute ca retrograde, Social Justice Movement descoperă caracterul retrograd al capitalismului comercial.
Comerţul liber, aşa cum e el definit în cadrul consensului neoliberal, apare, pentru noua viziune în curs de formare, ca expresie a nelibertăţii. Liber cu adevărat, din perspectiva asta, nu e decât comerţul echitabil (fair trade), cel care ţine cont de drepturile sociale ale celor angajaţi în schimb, de protecţia mediului şi de obiectivul dezvoltării durabile. Evident, în acest nou sens libertatea este redefinită în primul rând ca împuternicire (empowerment).
Pe de altă parte, capitalismul de tip laissez-faire, care a înlocuit raţiunea uniformizantă (şi represivă) cu emoţia care individualizează, emancipând astfel individul de sub tirania disciplinei colective, a ignorat de la bun început şi cu bună ştiinţă o emoţie fundamentală: empatia. Comerţul liber în sens neoliberal este perceput ca opresiv şi din acest motiv: una dintre emoţiile fundamental umane este constant reprimată.
Dincolo însă de formularea acestei noi viziuni, care se opune atât consensului postbelic cât şi celui neoliberal, acesta din urmă a început să fie şubrezit chiar de unul dintre elementele care l-au făcut posibil: tehnologia. Pe de o parte, noile tehnologii au făcut ca organizarea în reţea şi coordonarea pe orizontală să devină mult mai simple, mai accesibile şi mai eficiente decât organizarea firmelor de comerţ (a căror ierarhie e deja mult mai puţin rigidă decât cea a firmelor industriale). Din perspectiva asta, organizarea în reţea înseamnă eliminarea ultimelor rămăşiţe ale disciplinei industriale.
Pe de altă parte, aceleaşi noi tehnologii au făcut ca preţul de producţie al unor bunuri şi servicii să scadă până aproape de zero, astfel că distribuţia lor gratuită a ajuns să fie mai eficientă decât distribuţia comercială. Acesta e motivul pentru care presa tradiţională, de exemplu, a intrat în criză, iar problema capitalismului neoliberal este că şi alte industrii se pregătesc să aibă aceeaşi soartă – mai ales odată cu răspândirea şi îmbunătăţirea imprimantelor 3D.
Însă evenimentul care a destructurat definitiv consensul neoliberal a fost criza financiară şi economică declanşată în 2008. Rezultatele cercetărilor sociologice confirmă fără drept de apel acest lucru . În 2013, 61% dintre americani, 65% dintre britanici, 70% dintre francezi şi 72% dintre germani considerau că actualul sistem economic este inechitabil întrucât îi favorizează pe cei avuţi. Acelaşi lucru îl credeau 61% dintre japonezi, 85% dintre sud-coreeni şi, previzibil, 86% dintre italieni, 89% dintre spanioli şi 95% dintre greci. Aceeaşi credinţă este răspândită inclusiv în statele foste comuniste care între timp s-au integrat relativ bine în sistemul occidental: ea e împărtăşită de 75% dintre cehi şi de 79% dintre polonezi.
În acelaşi timp, pesimismul cu privire la viitor este foarte accentuat. 90% dintre francezi, 76% dintre japonezi, 74% dintre britanici, 73% dintre italieni, 67% dintre greci, 65% dintre spanioli, 64% dintre germani, 62% dintre americani, 61% dintre polonezi şi 58% dintre cehi credeau în 2013 că viaţa copiilor lor va fi mai grea decât a lor.
În fine, inegalitatea socială era percepută ca o problemă foarte gravă de către 47% dintre americani, 50% dintre britanici, 51% dintre germani, 54% dintre cehi şi polonezi, 65% dintre francezi, 66% dintre sud-coreeni, 75% dintre spanioli şi italieni şi 84% dintre greci. (Dacă se adaugă şi procentul celor care consideră că inegalitatea socială este o problemă gravă, majorităţile devin colosale.)
Pe scurt, în condiţiile unui pesimism accentuat cu privire la viitor, a unei neîncrederi masive în caracterul echitabil al actualului sistem economic şi a unei credinţe robuste în ideea că inegalitatea socială constituie o problemă gravă, este (sau ar trebui să fie) evident pentru oricine că actualul status quo nu mai poate fi menţinut. Consensul neoliberal e mort şi îngropat, la fel ca vechiul consens postbelic.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
