O inspecţie de la CC

Bătrânul activist povesteşte detaşat întâmplări din spatele cortinei vechiului regim. O face fără urmă de crispare ori de reproş, încercând chiar un anume exerciţiu de obiectivare. Nu pare să fi fost pionier al cooperativizării agriculturii şi cu atât mai puţin al anchetelor din subsolurile Securităţii. Drept care nu-l ispitesc cu întrebări sâcâitoare, de teamă să nu-i stârnesc suspiciuni şi să stric vraja poveştii. Pentru că bătrânul chiar are plăcerea povestirii. De pe patul lui de spital, mă introduce în atmosfera gogoliană a unei vizite de la CC, la mijlocul anilor ’70, în perioada ieşeană a lui Ion Iliescu. “Eram inspector de partid, începe bătrânul, şi am fost desemnat să însoţesc o echipă de la CC la un mare spital ieşean, de unde se scurseseră niscaiva reclamaţii”. Echipajele acelea de control îi băgau în năbădăi chiar şi pe atotputernicii prim-secretari, darămite pe activiştii de rând ori pe directorii vizaţi. Întreaga familie birocratică locală a partidului se cutremura la gândul că un raport negativ ar putea face obiectul vreunei şedinţe la CC şi, inevitabil, a unei vânători de ţapi ispăşitori. Doar partidul ştia să dea exemple mobilizatoare, arătând că veghează la sănătatea cetăţenilor. “Directorul aşezământului spitalicesc era un personaj redutabil. A aflat din vreme că eu voi însoţi pe cerberii de la CC. Ne cunoşteam bine”, îmi mărturiseşte bătrânelul. “Drept care am fost chemat în biroul lui şi invitat să dirijez lucrurile în aşa fel încât nimic compromiţător să nu fie prins în raportul final către CC”. “Contez pe dumneata”, mi-a zis directorul, la sfârşitul convorbirii. Tot tărăboiul pare să fi pornit de la un denunţ privind furtul de alimente din spitale. Or, confirmarea bănuielii ar fi aruncat judeţul în aer. Multe scaune se vor fi prăbuşit. Din acest moment începând, povestea ia o turnură gogoliană, scânteia riscând să provoace un incendiu de proporţii. Scorţoşii inspectori au urmat traseul clasic: au mers la magazie şi au notat cantitatea de carne livrată în ziua x. Au continuat la bucătărie şi, stupoare!, au descoperit că pe traseu se evaporaseră câteva zeci de kilograme. “Îmi stăruiau în minte vorbele venerabilului director”, îmi mărturiseşte povestitorul: “Tovarăşe, toţi ştim asta, dar ce putem face?… Doar n-o să pătăm imaginea judeţului cu un fapt de nimica”. “Mă luau fiori la gândul că toate furtişagurile vor fi trecute în raport şi apoi, ţine-te bine, ce potop de reproşuri pe capul meu”. O soluţie trebuia grabnic inventată. “M-am dus la tovarăşul prim Iliescu şi i-am propus planul meu: oamenii ăştia sunt stresaţi şi ei, ce-ar fi să le oferim o mică destindere la cabana de la Pârcovaci, cu vânat, vin de Cotnari şi alte angarale”. “Femei”, continui eu, îmboldit de curiozitate. Mă corectez prin tăcere, de teamă să nu ratez finalul povestirii. Bătrânul mă măsoară şiret, fără să confirme, dar nici să infirme bănuiala mea. Preferăm amândoi ambiguitatea. “A fost o masă pe cinste”, conchide preopinentul. Grătarele au sfârâit, vinul a curs în pocale, ţiganii au cântat cu foc, iar tovarăşii de la centru s-au îmblânzit ca prin farmec. Raportul către superiori a infirmat orice bănuială cu privire la presupusele nereguli, tovarăşii de la judeţ au fost convinşi că doar nişte intriganţi au făcut denunţul, iar inspectorii au plecat fericiţi că partidul veghează în toate, că lucrurile merg strună şi că dreptatea s-a înfăptuit exemplar. “A doua zi am fost chemat la raport la tovarăşul Brehuescu. Prim-vicele, adică. Ştia totul. M-a invitat doar să confirm, ceea ce am şi făcut”. “Cine ţi-a permis?”, zice… “Tov. Iliescu, răspund”. “Altă dată să ştiu şi eu”. “Da, să trăiţi!” “Nu i-am spus niciodată, nimic”, chicoteşte complice bătrânul. “Era prea rigid, prea legist, prea lipsit de imaginaţie… După el, ar fi zburat cu toţii din funcţii, şi praful s-ar fi ales de tot”.