O poveste de adormit estici

Voiam să scriu ceva despre ziua de 8 martie la noi: e o inestimabilă pleaşcă sociologică, punând în evidenţă, gratuit şi nesilit de nici un sondaj anume, o serie de habitudini, de inerţii, iluminând straturi culturale la care alminteri nici noi înşine, în fastele clipe introspective care ne mai sunt date, nu avem acces. Dar din apele Net-ului îmi sare în ochi lead-ul unei ştiri care va produce, cu siguranţă, o lungă posteritate de analizate şi editoriale: „Semnarea Acordului de Asociere reprezintă pentru Republica Moldova un proces de modernizare a ţării şi nu este vorba de aderarea acesteia la Uniunea Europeană”.

Asta cu gura ministrului german de Externe, Frank-Walter Steimeier: declaraţie făcută în ajunul vizitei sale în România. Proces şi modernizare sunt termeni încărcaţi de o vicleană ambiguitate: vorbesc prin elipse până şi pricepătorilor, darămite celui pentru care demâncarea şi facturile sunt obsesii diurne şi, de fapt, fundamentale. Nici următorul alineat nu e mai breaz, deşi parcă deschide paranteze şi îşi ia un elan de context. Dimpotrivă, nuanţele obturează şi mai mult perspectivele, sporesc, vorba lui Blaga, şi mai tare incertitudinea. O mostră clasică relativ la felul cum poţi livra aprehenisuni cu mină imperturbabilă sau – poate mai exact – cum poţi da cu tifla în limitele stilului şi ale protocolului: „Prin semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, Republica Moldova a reaşezat relaţia sa cu Uniunea Europeană pe un nou fundament. Acesta reprezintă o bază adecvată pentru relaţiile moldo-europene – şi nu vorbim acum despre aderarea la Uniunea Europeană, ci, mai degrabă, despre o ofertă către Chişinău în vederea unei colaborări mai profunde cu UE şi a modernizării Republicii Moldova. Dorim să sprijinim în mod ferm Republica Moldova pe drumul său de reforme”.

Aş întreba, cu toată naivitatea din dotare, ce înseamnă un nou fundament? Cât e de adecvată pretinsa bază pentru nu mai puţin pretinsele  (din perspectivă strict practică) relaţii moldo-europene? Ce înţeles are în context termenul ofertă? Ce se are în vedere prin colaborare mai profundă? Dar prin modernizare? În fine, pe cine încălzeşte enunţul final, cu dorinţa de a sprijini în mod ferm Republica Moldova pe drumul său de reforme? Există, pardon, şi un mod flasc? Şi cine s-ar apuca să certifice, cu faptele inerente pe tapet, existenţa unui atare drum?!

Nu este doar enervant limbajul acesta care o scaldă în zeci de ape, dizolvând în cele din urmă obiectul însuşi al discuţiei: vexează infatuarea din subsidiar. Ca să n-o atenuez şi eu excesiv academic, poftim în traducere: se percepe ca o insultă. Cu cât mai apretată, cu atât mai caustică, mai grosieră. Europa indistinctă ne spune printr-o gură concretă de oficial altceva, de fapt, decât suma cuvintelor de la suprafaţă. Nici nu ne spune, strico sensu, ci galvanizează cu nişte vocabule bine scrobite, alese pe sprânceana unei laxităţi cât mai aulice cu putinţă, corpul altfel inconsistent al unui gest lipsit de orice echivoc: gestul de adio.

O să ne facem, desigur, timp pentru a-nşira ca mărgelele pe aţă seama de momente semnificative, care fac biografia raportului Moldova-UE. De pildă, taclalele de mai acum câteva luni, la aeroportul din capitală, cu desantul de trimişi ai Occidentului. Presa a ricanat atunci că au venit depanatorii sau echipa de descarcerare: era în perioada când negocierile privind formula de guvernare intraseră în comă. Nu ne-a spus nimic faptul că emisarii tărâmului făgăduinţei nu s-au îndurat să dea cu pasul şi pe străzile noastre: febra că ne-a venit, în fine, soluţia a aruncat dintr-o dată toate semnele în derizoriu. Nu ne-au spus nimic atâtea alte tăceri sau eschive ale aceluiaşi Occident. Or cercul închizându-se, totul capătă, retrospectiv, o sinistră coerenţă. Şi dacă – te bate gândul – la mijloc n-a fost decât o poveste de adormit estici? Fiindcă e greu, e  practic imposibil de crezut că nimeni (chiar nimeni?) în Europa cea perspicace, cu intelligence-uri de la buget, n-a simţit pulsînd sub fina piele a proeuropenilor noştri inima unor clone după Voronin, mai agile unele, mai gramaticale altele, dar la fel de cinice şi în aceeaşi măsură lipsite de scrupule. Ori poate e o metodă şi asta: să detensionezi socialul cu promisiuni deşarte, administrate în doze cât mai bombastice de-a lungul a câtorva mandate, până ni se acreşte de idee?

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova