O spaimă cu mare vechime – milenarismul

După un mileniu de la venirea lui Iisus Hristos, Europa creştină, cuprinsă de remuşcările propriilor fapte, aştepta cu înfrigurare revenirea Mântuitorului şi cumplita confruntare a Armageddon-ului. În funcţie de locul unde trăiau, oamenii aveau percepţii diferite despre derularea Apocalipsei. În vremea aceea se „ştia” că Dumnezeu calculase „timpul devenirii şi al mântuirii” în milenii! Spre exemplu, în spaţiul german şi în ţările nordice se credea că pământul va exploda ca o uriaşă minge de foc, fără nici o avertizare prealabilă. Popoarele din sudul continentului se aşteptau să audă cornul Arhanghelului Gabriel şi apoi să curgă ploaie de foc şi pucioasă din cer.

Cronicile sfârşitului de an 999 sunt foarte interesante din perspectiva profundelor schimbări de comportament a oamenilor. Creditorii îşi iertau datornicii, soţii îşi mărturiseau infidelităţile, bogaţii deveneau, brusc, foarte generosi, comerţul între oraşe a stagnat vizibil, soldaţii au renunţat la arme. Ce rost mai avea viaţa când moartea îşi ascuţea coasa? Toată  suflarea creştină aştepta ca Judecata de Apoi să înceapă la Ierusalim. Mulţi dintre nobilii bogaţi şi-au donat averile şi au pornit într-un lung pelerinaj spre Ţara Sfântă. Printre psalmi şi rugăciuni pline de patos şi vervă duhovnicească şi-au făcut loc, însă, şi predicatori fanatici care întreţineau teroarea psihică. Orice fenomen natural era perceput ca semn apocaliptic. O furtună echivala cu ruperea unuia dintre sigilii… La Roma, în noaptea de 31 decembrie 999, în Basilica Sfântu Petru, pontiful Silvestru al II-lea se pregătea pentru ultima slujbă oficiată pe pământ. Orologiul a bătut lugubru de 12 ori, dar cerurile nu s-au deschis, iar credincioşii, plângând de bucurie, s-au îmbrăţişat reciproc şi au râs descătuşaţi de spaimele morţii, intrând vii şi recunoscători în noul mileniu.

Milenarismul reprezintă credinţa potrivit căreia lumea va suferi o schimbare fundamentală la un anumit moment, o schimbare definitivă, ultimă, irevocabilă. Se considera că lumea funcţionează în cicluri de 1000 de ani, astfel încât la fiecare 1000 de ani sunt de aşteptat transformări majore, schimbări fundamentale ale lumii. Milenarismul este o concepţie veche, răspândită la multe culturi şi care a îmbrăcat diferite forme. Pornind de aici, s-a răspândit ideea importanţei mileniului în sine, a perioadei de 1000 de ani, pentru istoria lumii, pentru evoluţia ei, aşa cum şi-o imaginau creştinii în baza celor scrise în Apocalipsă. Iar de aici s-a ajuns să se creadă că însuşi anul 1000, care marca încheierea primului mileniu al erei creştine, avea să aibă o semnficaţie deosebită, care, pentru unii, nu putea fi decât una de ordin eshatologic – sfârşitul lumii.

Primul cuvânt care se leagă firesc de ideea cataclismului generalizat este "frica”, „teama” sau, în varianta ei socială, „panica”. Aşteptarea înfricoşată a revenirii lui Iisus Hristos este însă permanentă în interiorul creştinismului. În jurul anului 1000, unii clerici din Apusul Europei, descifrând în Apocalipsă că, în al miilea an, Satana va fi eliberată din lanţurile sale şi va începe era judecăţii, au clădit pe aceste temeiuri îndemnuri la penitenţă, nu întâmplător exact în această perioadă setea de asceză în rândul poporului, dar şi al marii nobilimi, ajungând la apogeu. În preajma trecerii de la un mileniu la altul sau atunci când, aşa cum susţin numerologii, ultimele cifre ale anului coincid – anii 666, 1000, 1666, 2000, forţele oculte ale Întunericului sunt potenţate, ajungându-se la o proliferare a flagelurilor, războaielor, foametei etc. Anul 1000, sfârşitul cosmic al umanităţii, a constituit o obsesie cvasicontinentală, întreţinută cu fervoare mistică şi cauţionată de dogma creştină.

Câteva fragmente din comentariile făcute de istorici francezi asupra fenomenului la care ne referim sunt revelatoare şi vor spori gradul de înţelegere a atmosferei în care s-a derulat viaţa în Occidentul european în preajma anului 1000. Spre exemplu, Christian Amalvi consemna că "oamenii, la acea vreme, erau atât de nefericiţi încât credeau în sfârşitul apropiat al lumii. În Anul O Mie, majoritatea nobililor, terorizaţi de eternitatea damnării, au dăruit Bisericii proprietăţile lor, sperând să se salveze”. "De-a lungul ultimelor luni ale anului 1000, adaugă istoricul Eugene Sue, s-a dezlănţuit o enormă saturnalie (petrecere, banchet), unde şi-au găsit loc pasiuni, credinţe, gesturile cele mai contrariante, cele mai stranii, cele mai caraghioase şi mai crude!”

La rândul lui, istoricul Theophille Lavalee, considera că în acea vreme "existenţa oamenilor era sumbră, mizerabilă şi barbară. De altfel, credinţa în sfârşitul lumii, credinţă care părea justificată de ciumele, foametea, calamităţile de orice fel ce bântuiau Europa, răspândea o atonie (inerţie morală, intelectuală) universală. Totul era îngheţat în aşteptarea zilei fatale, toate afacerile fuseseră suspendate, orice gest se oprise; nu mai era nici o speranţă, nici un viitor. Lumea îşi regăsea o înnoită fervoare religioasă, se îngrămădea în mănăstiri, dona proprietăţile Bisericii. Din toate părţile se auzea acelaşi ţipăt lugubru: «Sfârşitul lumii se apropie»".

Reputatul istoric Jules Michelet, autor al unei monumentale istorii a Franţei în 18 volume, descria cu mare plasticitate atmosfera de la cumpăna de milenii: "Prizonierul care aşteaptă sfârşitul lumii în donjonul negru, în celula ca un mormânt; iobagul îl aşteaptă în brazdă, la umbra înfricoşătorului turn; monahul îl aşteaptă prin posturile mănăstireşti, în tumultul solitar al inimii, în mijlocul tentaţiilor şi al căderilor în păcat, al remuşcărilor şi al fantasmelor ciudate…".

Cum a fost, în concluzie, anul 1000 pentru europeni? Nu a fost sfârşitul a nimic important; mai degrabă a fost resimţit de mulţi ca un nou început, ca o nouă şansă. Ulterior, cei care ţineau cu adevărat la convingerea că lumea se va sfârşi apocaliptic în curând au refăcut calculele, avansând o nouă dată – anul 1033. Încă o generaţie a trăit sub semnul aşteptărilor, al temerii şi al speranţei. Dar deja, după atâtea eşecuri (şi înaintea anului 1000 mai fusese anunţat de câteva ori Marele Sfârşit), teama oamenilor de un final apocaliptic al lumii cunoscute a început să pălească. Din când în când, aşa cum s-a întâmplat în anul 1666 (când, din cauza prezenţei celor trei cifre 6, care trimiteau cu gândul la „numărul fiarei” din cartea Apocalipsei, lumea s-a speriat din nou, dar tot fără rezultat…), ori cum s-a petrecut foarte recent, când fenomenul „21 decembrie 2012” ne-a arătat ce înseamnă o panică colectivă (chiar dacă de mai mică amploare) indusă de aşteptarea unui ipotetic sfârşit al lumii. Aşa se vor fi simţit şi acei europeni care, în anul 1000, credeau că nu vor mai apuca o altă primăvară, iar Crăciunul din anul acela avea să fie ultimul pe care îl mai petreceau. Dar… nu s-a întâmplat nimic. Din punctul de vedere al evoluţiei societăţii europene, al istoriei noastre, a contat mult mai mult anticiparea, aşteptarea evenimentului. Atitudinile oamenilor şi acţiunile lor determinate de ceea ce aşteptau să vină au fost cele care au influenţat cu adevărat istoria.    

Gelu Iutiş este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“