Caută 
5 MIN
Dacă extrapolăm cele întâmplate la nivelul întregii ţări, înţelegem de ce aproape nimic nu pare să funcţioneze în România.
Toată săpămâna trecută s-a discutat intens, pasional, despre cine e de vină pentru întârzierea enormă cu care s-a ajuns la victimele accidentului aviatic din Apuseni, întârziere care se pare că este în mare măsură responabilă pentru decesul Aureliei Ion. S-a vorbit despre ce au făcut sau despre ce nu au făcut Romatsa, MAI, STS, armata, prefecturile, Salvamontul, ISU, SMURD alături de multe alte diverse instituţii. Aşa cum face de obicei, presa a cerut imediat capete, demisii, demiteri, cercetări penale. Unele s-au şi produs între timp. Dar asta nu v-a schimba în fapt mare lucru. Nu doar pentru că parte dintre cei demişi vor intra probabil într-un fel de sistem de rotaţie a cadrelor, ci pentru că înlocuitorii nu vor fi neapărat mai competenţi sau mai responsabili. Sau, chiar dacă vor fi, instituţiile în ansamblu rămân la fel de bolnave în interior, minate din temelii de ani şi ani de zile de clientelism politic primitiv.
Dincolo de astă, însă, parcă e prea mult să exploatăm o tragedie ca pretext pentru manevre politice menite să-l îndepărteze pe Opriş, "omul lui Băsescu", din fruntea unei instituţii ca STS. Pentru că asta pare să fie în acest moment prioritatea zero a premierului şi a celorlalţi colegi din conducerea PSD. E adevărat, şi adversarii actualei puteri supralicitează cu acuzaţiile. Dacă e legitim să te întrebi ce căutau premierul şi vicepremirul ţării la o întâlnire de PR cu presa într-un restaurant din Bucureşti într-un moment în care căutarea victimelor din Apuseni nu fusese încă finalizată, a-i critica pe liderii PSD care au participat la Cluj la o recepţie, foarte probabil stabilită anterior, în ziua înmormântării lui Adrian Iovan la Bucureşti seamănă mai degrabă a proces de intenţie. Oricum, chiar şi în aceste condiţii, dacă e adevărat că astfel de acuzaţii l-au făcut pe Victor Ponta să solicite eliminarea emisiunii lui Robert Turcescu din grila B1TV atunci avem destule motive suplimentare să fim îngrijoraţi.
De regulă, discuţiile despre cadrul instituţional par abstracte şi indigeste. Aşa că mass media le evită de principiu. Însă am văzut săptămâna trecută care sunt efectele dramatice, în plan concret, ale acestor disfuncţionalităţi în lanţ. Iar dacă extrapolăm cele întâmplate, ca şi comportament instuţional, la nivelul întregii ţări înţelegem de ce aproape nimic nu pare să funcţioneze în România. Nu e de mirare că atunci când descoperim unele structuri care par să lucrez relativ decent ne minunăm ca la un miracol. Aşa de tare ne-am obişnuit cu disfuncţionalităţile generalizate încât, de pildă, oamenii care votează pe cineva ca Radu Mazăre, văzut mai degrabă ca un fel de lider de clan sicilian decât ca un primar, se justifică spunând că mai face câte ceva pentru oraş (de tipul asfaltări sau spaţii verzi), deşi e vorba de lucruri care până la urmă intră în fişa postului.
Dacă ne uităm pe harta instituţiilor importante din România, cu excepţia notabilă, Slavă Domnului!, a Băncii Naţionale, puţine sunt cele în care conducerea să nu se fi schimbat, din considerente pur politice, la fiecare 2-3 ani dacă nu şi mai des. La TVR, de pildă, deşi mandatul legal e de 4 ani s-au perindat 6 directori generali în ultimii 8 ani. În plus, schimbările sunt abrupte, de azi pe mâine, şi au loc de regulă fără nici un fel de explicaţie. Spre comparatie, în orice corporaţie serioasă din afară o schimbare de management la vârf se anunţă din timp, cu câteva luni înainte, astfel încât procesul de tranziţie să nu afecteze instituţia în ansamblu. Acest lucru e valabil şi atunci când sunt alegeri. Tranziţia durează minimum câteva săptămâni. De exemplu în Statele Unite alegerile prezidenţiale au loc pe 4 noiembrie, dar noul preşedinte preia atribuţiile funcţiei abia pe 20 ianuarie anul viitor. În plus, există multă ipocrizie şi în materie de concursuri. În unele situaţii nu ar trebui organizate deloc. De pildă, ne păcălim singuri dacă spunem că poziţiile de prefect nu sunt politice şi le încadrăm în categoria funcţiilor publice. Însă acolo unde se dau concursuri acestea ar trebui să fie serioase, nu mimate ca acum.
Acest tip de practici combinate cu un clientelism generalizat şi iresponsabil care nu doar că populează politic chiar şi poziţii manageriale de nivel inferior din instituţii publice sau în regii or corporaţii în care statul este prezent, ci o face fără să dea doi bani pe competenţa reală a celor nominalizaţi, fără să opereze cu un minim de criterii profesionale. Vedem prin poziţii înalte oameni care prin forţe proprii nu au fost în stare să facă nimic în viaţă. Singurul lucru care contează cu adevărat este loialitatea faţă de cel care te-a aşezat în funcţie. Astfel, prin acest gen de efecte cumulate, dezarticularea din administraţia publică românească a ajuns la un nivel critic. Aşa că nu trebuie să ne mire deloc ceea ce am văzut în materie de confuzie şi abulie instituţională în zilele din urmă. Ceea ce e mai grav e faptul că asistăm din acest punct de vedere la o degradare continuă, an de an. De unde şi gafele costisitoare făcute în ţară sau în afară de diverşi funcţionari ai statului, inclusiv de miniştri care, toate, nu fac decât să consolideze o impresie generală proastă despre români şi România.
Singura soluţie de ieşire din acest impas ar fi ajungerea la un acord de principiu între toate formaţiunile politice importante care să stabilească clar care sunt funcţiile politice şi care sunt cele strict tehnice care nu trebuie să fie afectate de schimbarea puterii politice. În Statele Unite la o schimbare de administraţie la Casa Albă intră în discuţie din acest punct de vedere doar circa 10,000 de poziţii oficiale. Atât. Dar e aşa ceva posibil în România? Greu de crezut dacă ne uităm la cei aflaţi astăzi în poziţia de a putea decide astfel de lucruri.
Îți recomandăm
