Ori la bal, ori la spital (sau când interesul poartă fesul, cu toată vara asta călduroasă)

Cu cât se apropie mai mult alegerile din 30 noiembrie, cu atât mai mult politicienii din Republica Moldova par că vor să demonstreze că au aprofundat şi dus chiar la perfecţiune şubredă maniera de a face politica din România anului 1996. Să ne aducem aminte cum în România partidele democratice din acea perioadă – aflate la guvernare – au luat-o razna complet înainte de alegeri, războindu-se între ele şi uşurând, astfel, întoarcerea triumfală a lui Ion Iliescu în rolul de "despot luminat". Chiar în acest moment, în Republica Moldova poţi avea senzaţia că eşti mai tânăr cu 18 ani, trăind exact aceleaşi evenimente absurde ca şi la noi din acea perioadă. Se pare că reacţiile abrupte ale Rusiei după paşii europeni victorioşi ai Republicii Moldova nu mai reprezintă o ameninţare atât de mare pentru politicienii moldoveni, la fel cum nici o potenţială întoarcere a lui Voronin la butoane nu mai pare să fie o sperietoare. Aparent, însă, cele mai mari probleme pe care le au acum unii politicieni de orientare democratică din Republica Moldova sunt cine ar fi "cel mai european" dintre politicieni, cine are cele mai multe numere de telefon de la "ăia mari de la Bruxelles" salvate în telefon şi, evident, "cine a fost primul european în gândire" din Moldova.

Ultimul conflict de asemenea natură care a apărut în ultima perioada este cel dintre Dorin Chirtoacă, junele-prim al Primăriei Chişinăului şi al Partidului Liberal, care se luptă cu întregul Partid Liberal Democrat din Moldova, principalul partid democratic din coaliţia de guvernare din acest moment. Ales în 2007 Primar al Chişinăului pe un val de entuziasm popular anticomunist, tânărul Chirtoacă (în momentul investirii nu avea nici măcar 30 de ani!) a dovedit în scurt timp că tinereţea poate fi considerată o calitate, dar în nici într-un caz o virtute: maniera de administrare a capitalei Republicii Moldova a fost atât de carastrofală încât la alegerile din 2011 a fost nevoie ca toate partidele democratice relevante să îşi retragă candidaţii pentru fotoliul de primar şi să lucreze, chiar, în echipe comune pentru ca etern tânărul Chirtoacă să câştige a la Pyrus în faţa unui comunist lipsit şi de proiecte, minte, şi de şarm, însă cu o maşină de vot teribilă în spatele său. Riscul pierderii Chişinăului în faţa unui comunist revanşard era mult prea mare pentru ca partidele democratice să nu se implice şi, mai mult, de dragul unei coaliţii anticomuniste fiecare partid democratic a mobilizat alegători în ajutorul lui Chirtoacă. Sau, altfel spus, s-a procedat la un vot anticomunist organizat. Din păcate tânărul primar nu şi-a învăţat lecţia nici de data aceasta aşa că a ajuns să se înscrie cu succes la podiumul categoriei "născut talent, murit speranţă": pe măsură ce oraşul începe să scape de sub control, administrativ vorbind, iar numărul de investiţii străine în Chişinău scade dramatic, numărul declaraţiilor politice ale tânărului administrator creşte ameţitor. Cu un calcul poate prea cinic pentru vârsta fragedă pe care o are, domnul Chirtoaca a început să joace totul pe cartea discriminării şi victimizării, găsind oricâte explicaţii e nevoie pentru eşecurile administrative şi orientându-se mai puţin spre încercarea de a rezolva problemele. A devenit proverbial cum în urma oricărei ploi cât de mici, când Chişinăul se transformă într-un uriaş lac de acumulare din cauza apei, tânărul Primar găseşte imediat trei vinovaţi pentru nemulţumirile populaţiei: formaţiunile noroase care au generat ploaia, Guvernul – pentru că nu alocă fonduri numai Primăriei Chişinău şi, nu în ultimul rând, aşteptările prea mari ale chişinăuenilor care "prea îşi doresc să fie totul bine". Încercând, parcă, să copie lupta Primarului Băsescu contra guvernării Năstase din acea perioadă, tânărul Chirtoacă uită un singur lucru: Preşedintele Băsescu, cât timp a fost Primar al Capitalei, a făcut enorm de multă treabă, sistematică şi de perspectivă, nu întâmplător ajungând să fie considerat drept cel mai bun primar pe care l-a avut vreodată Bucureştiul. Din păcate orice eşec administrativ al Primăriei Chişinău este frumos şi eficient ambalat de către Comuniştii pofticioşi de putere, fiind speculat la nivel politic naţional. În acelaşi timp, Chirtoacă îşi duce lupta sa cu liberal-democraţii şi chiar şi cu tot Guvernul Republicii Moldova, calculându-şi foarte precis ieşirile mediatice, în detrimentul celor administrative. O analiză media foarte simplă, doar pentru ultima perioadă, arată că atacurile lui Chirtoacă şi ale liberalilor la adresa comuniştilor sunt ca şi inexistente dacă le comparăm cu atacurile contra liberal-democraţilor sau chiar a guvernului proeuropean. În paralel, în Consiliul Municipal Chişinău, departe de ochii alegătorilor naivi şi plini de speranţe întru mai bine, se încropeşte o alianţă liberalo-comunistă care îşi arogă terenuri şi clădiri publice într-o veselie, sfidând orice logică sau bun-simţ. După părerea mai multor analişti politici din Republica Moldova, liberalii moldoveni se pregătesc de lovitura vieţii lor, programându-şi rămânerea într-o opoziţie eternă faţă de orice guvernare va veni în Moldova după 30 noiembrie. Variantele sunt simple: dacă vor rămâne democraţii la putere, nici o problemă: vor juca rolul muştei prinsă între două geamuri, neştiind să spună dacă este în afară sau înăuntru. O negociere foarte bună pentru o susţinere parlamentară a unui eventual guvern democratic minoritar va da bine şi la buzunar, şi la CV. Pe de altă parte, cu un viitor guvern comunist, şi mai bine: oameni suntem, ne cunoaştem de la Primărie, noi ne facem că vă criticăm şi mai câştigăm ceva rating, voi vă faceţi că sunteţi nervoşi. Însă, până la capăt, ne lămurim noi…

Un eventual joc dublu cinic al liberalilor împreună cu comuniştii, doar de dragul frângerii gâtului colegilor liberal-democraţi şi liberal-reformatori în alegeri, după principiul uciderii caprelor vecinului, ar putea pregăti Republica Moldova de o nouă premieră: tânărul considerat ca fiind cea mai mare speranţă a administraţiei publice moldoveneşti să primească, deja, confirmarea titlului de cel mai cinic politician. Dar poate se înşală analiştii, nu-i aşa?