Caută 
„Mănăstirea Bârsana“ se ridică la Iaşi
Perla din inima Maramureşului se cocoaţă pe un deal din Miroslava
6 MIN
În 2011, în august, în Dancaş, lemnul uscat al toacei a răsunat pe uliţele satului, strecurându-se în toate gospodăriile din cel mai mic sat al comunei Miroslava. În ziua caldă de vară, capetele sătenilor s-au ivit de după garduri cu mirare, iar femeile şi-au lăsat plitele încinse şi au luat drumul culmii line pe care stă adunat satul, către vârf. „Părinte, de 50 de ani de când stau în satul ăsta nu am auzit toaca şi clopotul bătându-se aici“.
De Schimbarea la Faţă, pe 6 august, acum patru ani, părintele Claudiu Gheorghiasa, un bărbat tânăr, subţirel, proaspăt numit paroh în micuţul sat Dancaş, bătea pentru prima oară toacă. „Eram venit atunci, nu aveam clopot. Şi am bătut doar toaca. Am făcut o pauză, am bătut din nou, şi bătrâna care mi-a spus asta, când a ajuns la mine, avea lacrimi în ochi. Asta îţi dă putere…“, spune părintele, uitându-se cu emoţie la fosta şcoală în care se află acum biserica din sătucul ieşean. Lângă aceasta, o construcţie de lemn se ridică ca o săgeată spre cer. Iar pe braţele-i de lemn stau înşiraţi ca alpiniştii o mână de meşteri maramureşeni, care au venit să dea viaţă, în satul cu puţin peste 150 de suflete, celei mai mari şi una dintre puţinele biserici construite în stil maramureşean din Moldova.
Este o copie a vestitei Mănăstiri Bârsana, cea mai reprezentativă a acestei arhitecturi. Şi, culmea, meşterii care lucrează acum la Dancaş au lucrat, acum mai mulţi ani, şi la vestitul lăcaş maramureşean. Inclusiv lemnul este adus de acolo.
Cel mai mare eveniment din ultimii ani din zona Dancaşului a fost construirea şoselei de centură, care şerpuieşte la nici un kilometru distanţă, ocolind blocurile înalte ale Iaşului. Când fac o pauză de la bătut şindrila pe turnul-clopotniţa, meşterii o urmăresc cu privirea, numărând parcă maşinile care se scurg încet spre capitala Moldovei, care veghează la zece kilometri depărtare.
Imaginându-şi blocurile înghesuite şi şoselele aglomerate, meşterii strâmbă din nas: bisericile construite de ei se înalţă spre cer, falnice, cu acoperişuri înguste, ascuţite, pe care ploaia alunecă aproape fără să le atingă. Mirosul de lemn te loveşte, de altfel, de cum treci de pronaosul bisericii din Dancaş, unde lemnul sculptat al pereţilor începe să prindă viaţă, animat de meşterii care roiesc peste tot, bătând cuie cu patul unor topoare cât un picior de om şi ridicând bârne cât şapte. „Ideea a pornit cumva de la o dorinţă a celor care sunt de aici, din sat, şi de la o necesitate a comunităţii. Fiind una mică, cu aproximativ 70 de familii, cheltuielile cu o biserică din zid ar fi fost poate triple, dacă nu mai mari. Mie personal îmi place foarte mult stilul maramureşean, combinat puţin şi cu cel moldovenesc, din lemn sută la sută“, spune părintele Gheorghiasa, cu mândria de nestăpânit a unui părinte.
Aceiaşi meşteri care au ridicat Bârsana
Căţărat pe bârna din dreptul locului în care urmează să fie ridicată catapeteasma, nea Ion loveşte cu sete într-un cui lung cât un cuţit de bucătărie. Părintele îl salută, şi bătrânul meşter răspunde cu glasul molcom al maramureşenilor, mutând toporul cu iscusinţă dintr-o mână-n alta de parc-ar fi doar un vreasc. Echipa pe care o conduce acesta a lucrat şi la ridicarea Mănăstirii Bârsana, la începutul anilor ’90, iar lăcaşul de cult din Dancaş a adus o bucată din spiritul maramureşean şi la Iaşi.
Tot lemnul, până la cornişă, a fost lucrat la Bârsana, iar după ce meşterii i-au insuflat viaţă l-au desfăcut pe bucăţi şi l-au reasamblat pe fundaţia din vârful culmii spre care se strânge tot satul. „Avantajul este că biserica se ridică foarte repede, este relativ mai ieftin decât o biserică din zid, raportat la aceleaşi dimensiuni. Un dezavanataj ar fi că ea trebuie ridicată toată odată.
Dacă la biserica din zid îţi permiţi să ridici anul acesta un rând de cărămidă, aici trebuie să duci neapărat construcţia până la acoperiş, să nu se înnegrească lemnul“, explică părintele. Iar la Dancaş meşterii încă mai au de lucru. Deşi biserica stă deja semeaţă, şindrila fiind amplasată şi lăcuită, pe locul unde va veni clopotniţa la 30 de metri deasupra culmii se ridică patru bârne straşnice de lemn, iar ploaia îşi poate face loc cu uşurinţă printre ele.
Meşterii trag tare să termine înaintea ploilor pe care le aduce se obicei toamna, iar până la iarnă părintele ar vrea să pune şi geamurile. Însă până când Înaltpreasfinţitul Teofan va sta în mijlocul altarului, la sfinţirea bisericii, vor mai trece măcar doi ani. Până atunci, construcţia va prinde conturul pe care ieşenii au şansa să-l vadă doar într-o vizită de câte ore în Maramureş – acoperişul abrupt care conduce lin ploaia spre pământ, alunecând pe şindrilă, oricât de torenţială ar fi, şi pe care zăpada nu-şi poate face casă, e dublat de pridvorul deschis, ornamentat cu sculpturi direct în lemnul pe care stă biserica, după modelul caselor bătrâneşti din nordul ţării.
„Lucrul la care au visat bunicii noştri“
Se spune că bisericile din Maramureş, care au ajuns să fie renumite în toată ţara pentru frumuseţea lor, s-au născut din nevoie, nu din arta localnicilor de a îmblânzi lemnul. În secolele de ocupaţie prin care a trecut Transilvania, a existat un decret imperial prin care românii ortodocşi nu mai aveau dreptul să construiască biserici din zid, astfel că aceştia au început să-nalţe lemnul către cer, însă construcţiile erau adesea arse, fiind distruse cu uşurinţă.
Astăzi, astfel de vremuri tulburi sunt departe de Dancaş, o parohie de 74 de case, cu 177 de suflete, deranjate rar de vizitatori. De fapt, în satul ieşean, atestat de prin anul 1820, nu a existat niciodată până astăzi o biserică. „E un lucru la care au visat părinţii şi bunicii noştri, şi acum s-a înfăptuit. Mama mea a zis că bucata de aici“, spune Viorica, arătând spre terenul pe care se înalţă acum lăcaşul de cult, „e pentru biserică. Pâna la vale, toloaca, imaşul pe care dansau oamenii, copiii, tinerii satului, a fost rânduit ca loc pentru biserică. Şi acu’ s-a făcut“, povesteşte femeia uitându-se părinteşte către preot. Oamenii l-au adoptat de-ndată pe acesta, mai ales când l-au văzut cu câtă pasiune se zbate pentru a le aduce o biserică aproape de casă. Pe vremuri, când s-au turnat vetrele satelor, sătenii din Dancaş şi vecinii lor din Horpaz au ridicat o biserică la mijlocul distanţei dintre sate.
Însă anii s-au aşternut altfel peste cele două localităţi, şi Horpazul a crescut atât de mult încât aproape a înghiţit biserica şi cimitirul comun de acolo, iar „dăncăşenii“ au de urcat trei kilometri pe un deal în fiecare duminică în care vor să meargă la slujbă sau să-şi pomenească morţii.
De aceea ajută fiecare cu ce poate la ridicarea noii biserici: pe rând, câte o familie găteşte mâncare pentru muncitori, „ceea ce, pentru o bătrânică cu pensie de 3 sau 4 milioane, tot e ceva“, spune părintele. Şi mândria se citeşte pe ochii oamenilor.
Biciuiţi de-un vânt aspru, când trec prin dreptul bisericii, tot ridică privirea din pământ şi dau din cap zâmbind mulţumiţi. Alunecă apoi, pe culmea dealului, încet, către şoseaua de centură, să vadă şi ei minunăţia rostită de vecinii din alte sate. Să vadă bârnele clopotniţei înălţându-se spre cer, pe imaşul unde dansau când erau tineri.
Imaginile de mai sus au fost realizate săptămâna trecută, pe data de 1 octombrie
