OBSERVATORUL URBAN

Poezie la maximum

vineri, 30 august 2013, 01:50
1 MIN
 Poezie la maximum
Iaşul s-ar putea transforma într-o şcoală cu iradieri globalizante unde profesioniştii şi amatorii ar redescoperi plăcerea jocului serios, bucuria de a comunica cu semne plastice. Oraşul nostru ar putea propune, într-un climat spumos, un mod mai optimist, mai sensibil, mai profund şi mai uman de a privi lumea …

Târg, oraş, sat, metropolă? Chiar şi cătune… Peisaje cu păduri, mănăstiri şi vile-papagal. Palate vechi părăsite. Ruine romantice sau mizerabile. Hale industriale dărăpănate cu ederă, şopârle şi moloz. Amestec de lux ieftin şi sărăcie lucie. Kitsch-uri. Cartiere nevoiaşe noi, cu biserică, noi cartiere înstărite fără biserică. Pământuri degradate. Păşuni, vii, livezi năpădite de buruieni. Trecut şi prezent, prezent şi prezent, “Dallas “, “Palas” şi mulţi, mulţi câini comunitari …

E un text suprarealist sau realist, optimist sau pesimist, sau … numai răutăcios ? Scriindu-l mi-a sugerat o idee fantastică. Adânc : Suntem capitala culturală a ţării (sună arhicunoscut, nu-i aşa ?). Mai adânc: fi-vom capitală culturală a Europei (avem încă resurse nebănuite de speranţă … ). Dacă e aşa, e simplu cu orice fantasmă. Avem în Iaşi o puternică breaslă de artişti plastici. Nu-mi fac nici o iluzie că personalităţile artistice ar putea alcătui o comunitate. Folosesc termenul din obişnuinţă însă cu speranţe ascunse. Dar sunt în număr important: pictori, graficieni, sculptori. Să ne imaginăm cum toată această forţă e chemată într-o tabără de creaţie. Una din teme poate fi chiar textul de la care a pornit ideea. Ochiul artistului vede în spaţiul complex al Iaşului esenţa sensibilă. O esenţă care mi-ar place s-o văd exprimată. Insist. O tabără de creaţie cu sute de plasticieni dispuşi în structurile publice ale oraşului. Vor trăi împreună, artişti şi public, categoriile esteticului născute în palimpsestulieşean. O lună de zile, întreagă, poate august întrucât sună imperial, artiştii vin în stradă. Sute de opere, apoi mii, pot alcătui un muzeu de artă actuală de proporţii. Zeci, sute de sculpturi pot rămâne în situ oferind valenţe nebănuite spaţiului urban. Excursia imaginară poate continua. Un asemenea complex de acţiuni ce ar avea ca finalitate un fabulos, viu, imens muzeu de artă va trebui şi el construit în module anuale, în baza unui concurs de idei anual, trebuie cunoscut, promovat. Cu exact un an înaintea întâmplării se vor trâmbiţa pe toate căile informaţionale posibile, imagini, programe, forfotă creatoare, crâşme cu mâncăruri ochioase, muzică de tot felul şi alte inedite atracţii posibile numai la Iaşi (cum ar fi o plimbare cu telescaunul în Ciric!? Oricât ar părea de straniu, nu sunt ironic. O viziune plastică specială imaginată de artişti ar putea da sens acelui traseu atârnat de sârme prin pădure şi fără nici o perspectivă spectaculoasă). Nu e imposibil, dacă programele sunt bine marketate, şi ajung unde trebuie, adică pe acolo unde turiştii caută în fiecare vară un loc nemaivăzut de vacanţă, nu e imposibil zic, să ne trezim în Iaşul nostru cu câteva mii de turişti interesaţi de artă. N-ar fi deloc rău! Artiştii noştri s-ar face cunoscuţi. Vor putea vinde lucrări. Muzeul nostru ar putea deveni celebru. S-ar putea dezvolta pe module tematice în fiecare an. Visăm în continuare. Tabăra de creaţie se poate structura pe ideea de concurs în fiecare domeniu plastic. Juriul compus din personalităţi mondiale acordă premii pe opere plastice, pe exerciţii critice, pe acţiuni inedite … Dar de ce ne-am opri aici ? Primii doi trei ani tabăra să fie pentru artiştii ieşeni, să-i vedem mersul, apoi chemăm din toată ţara şi într-un final din toată lumea. Dacă treaba e bine făcută, într-un timp nu prea lung va fi necesară o selecţie pentru artiştii ce vor crea la Iaşi în fiecare august, mulţi ani de mâine înainte !

O asemenea amplă manifestare şi-ar putea pune probleme fundamentale ale artei contemporane şi ar putea sugera soluţii. Arta trebuie să se întoarcă în oraş, la cetăţenii lui, în forme revelate şi relevante. O educaţie estetică ad-hoc, prin vizibilitatea publică a tumultului manifestabil al creatorilor, atât de necesară azi când totul se uniformizează prin nivelul mărunt al banalului consumabil ca produs estetic. Iaşul s-ar putea transforma într-o şcoală cu iradieri globalizante unde profesioniştii şi amatorii ar redescoperi plăcerea jocului serios, bucuria de a comunica cu semne plastice. Oraşul nostru ar putea propune, într-un climat spumos, un mod mai optimist, mai sensibil, mai profund şi mai uman de a privi lumea …

Stop! Stai ! Ai luat-o razna! Răzbat deja în creeru-mi multele reacţii critice la fabulaţia mea. Pe bună dreptate. Ce nevoie mai e azi de artă şi artişti. Ce nevoie mai au mulţimile sărace, îndoctrinate T.V. şi internet, de arta vie ? Le este suficientă aia electronică. Şi aia realizată până acum şi vizitabilă electronic. Şi aşa nu pricep mare lucru … Asta dintr-o parte practică. Din cealaltă, economică, se naşte o întrebare grea de tot. Cine poate finanţa o aşa colosală mişcare artistică? Trebuie să recunosc. E o întrebare care te pune pe gânduri. Aş putea să structurez un buget. Aş putea să-i cercetez posibilele surse. Dar e încă prematur, dacă nu cumva în zadar …

Cineva mărunt, negricios, cu corniţe şi codiţă îmi şopteşte într-una dintre urechi (aia stângă): poţi s-o spui acum, toată afacerea n-ar costa mai mult decât salariile cumulate într-un an, a doi trei fotbalişti buni de liga unu, sau cinci-şase fotbalişti buni de liga doi! Ptiu drace, am tresărit, eşti nebun? Cum poţi să crezi aşa ceva !?
 
Ionel Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului

Comentarii