Caută 
1 MIN
În amintirea profesorului Adrian Neculau
Din Ţara de Sus, totul o lua – cum e şi normal – la vale. Furat de peisaj, Fluturel coborî, din obcină-n obcină şi din frunză-n frunză, până ajunse într-un ţinut ce se chema al Ieşilor, cine-or mai fi şi aceia?! Tot nişte purtători de Tărtăcuţă, desigur, poate că unii cu mai multă glagorie în ea, dar nu era treaba lui Fluturel să-i judece, atâta vreme cât nu-i ieşeau în cale cu plase şi cu tot felul de vicleşuguri, să-l prindă. O colină din preajma acestei mulţimi de Tărtăcuţe şi de case (nişte tărtăcuţe şi ele, dacă le priveai din înaltul cerului), o astfel de colină, Repedea numită, avea şi aceasta creştetul ras, dar la poalele ei se întindeau păduri şi livezi, în care să te tot hârjoneşti! Acolo, în grădina unuia Neculau – cum desluşise că-l cheamă, citind inscripţia de la poartă – Fluturel descoperi un dud – Dudul lui Neculau, dudul visat de toţi Fluturii din lume. O Frunză de Dud îl primi la pieptul ei, încântată de un aşa oaspete, voinic şi frumos. Era o Frunză tânără ca şi el, bine crescută (la propriu şi la figurat), planturoasă, viguroasă şi mieroasă, că Fluturel se şi pierdu printre nervurile şi ţesăturile ei, ca în nişte capcane. În zburdalnicul lui periplu, se iubise cu fel de fel de frunze, mai plinuţe sau mai slabe, dar nici una nu-l îmbrăţişase cu atâta forţă şi, totodată, cu atâta tandreţe… I se păru că aceasta îi e aleasa inimii, trecuse o lună de când erau împreună, se aflau acum în toiul verii. Şi nici el nu se lăsa dus, nici ea nu-l lăsa să plece.
Deodată – cum li se întâmplă celor tineri, dintotdeauna, nu doar din ziua de azi – pe Fluturel îl apucă, aşa, din senin, un dor fără saţiu: de părinţi, de locurile de baştină, de Împărăţia nesfârşită a Apelor, de Fluturaşii împreună cu care crescuse şi – de ce să nu recunoaştem? – de Fluturiţa care-i dăduse primul sărut… Frunza de Dud, cu toate farmecele ei, nu mai putu să-l reţină. Aşa că, Fluturel făcu cale-ntoarsă. Trecu din nou prin Ţara Fagilor, prin Ţara de Dincolo de Păduri, coborî pe Valea Prahovei, se întâlni cu vechii lui prieteni din Pădurea Băneasa, hoinări, un timp, prin Balta Brăilei şi, pe la mijlocul lunii lui Gustar, se înfăţişă Împăratului şi Împărătesei. Aceasta bine-nţeles că, văzându-l, era gata să-l înece în lacrimi. Vestea întoarcerii fiului risipitor s-a răspândit în toată Împărăţia. Fluturel crescuse nu doar la propriu, ci şi la figurat, în stima tuturor, chiar şi a celor mai răutăcioşi şi mai invidioşi, căci niciunul dintre con-fluturi nu avusese o asemenea aventură, din care să se întoarcă viu şi nevătămat. Deşi, în sinea lui, Fluturel recunoştea că era vătămat, era atins, nu, să nu credeţi că avea vreun beteşug sau vreo boală: îl durea pur şi simplu sufletul şi asta, din câte i se spusese, era o suferinţă de care nimeni, fie din orice Împărăţie, nu se putuse tămădui. Chipul Frunzei de Dud, rămasă undeva, departe, singură şi neconsolată, îi înnegura zilele şi-i făcea albe nopţile, abătându-l cu ispita, de la trebi. Împăratul şi Împărăteasa îl vedeau cum se chinuie, dar ce puteau să-i facă?! Trecuseră şi ei prin asta şi ştiau că dragostea n-are leac.
Când, după zile şi nopţi de tângă şi lehamite de toate cele, Fluturel s-a înfăţişat din nou Împăratului şi Împărătesei, cerându-le îngăduinţa să plece iarăşi, aceştia nu s-au mai mirat: ştiau că nu-i chip să-l oprească.
– Unde te duci tu acum, asupra iernii?! O să te prindă Crivăţul şi-o să te acopere Zăpezile!, îl căina Împărăteasa, crezând că, poate-poate o să-l înduplece. Dar şi-a dat seama că nimic, nici lacrimile ei şi nici o forţă din lume nu l-ar putea opri pe mezin – acum un flăcău de mai mare dragul – să-şi împlinească menirea.
De-acum ştiţi şi dumneavoastră, iubiţi cetitori, itinerarul, aşa că n-am să-l mai repet. Se-nţelege că Fluturel a luat-o îndărăt pe drumul cunoscut. Doar că – i se păru sau era aievea? – pe măsură ce înainta spre Nord, de la o zi la alta, Frunzele îşi pierdeau culoarea, ceva sau cineva sugea? extrăgea? din lăuntrul lor verdele. Parcă dăduse gălbinarea în ele. Erau frumoase şi-aşa, doar că nu-l mai întâmpinau cu bucuria de-altădată, deveniseră, nu ştiu cum, apatice, indiferente. Nici el nu mai avea acel tonus de Flutur-Frumos, ce îl făcuse vestit şi îndrăgit prin toate ţările şi ţinuturile pe unde trecuse. Nopţile tot mai reci îi amorţeau încheieturile, încât abia pe la amiază reuşea să-şi recapete, oarecum, vigoarea şi să mai străbată câţiva kilometri. Vântul cel Rău îi ieşea şi el în cale, îngreunându-i înaintarea, uneori deturnându-l de la itinerarul stabilit şi obligându-l să ocolească pe unde şi-o înţărcat dracu’ copiii. Dar, cu toate opreliştile, dragostea pentru Frunza de Dud din grădina lui Neculau nu scăzuse-n dogoare, deşi era perturbată, din când în când, de deznădejdea că n-o să mai ajungă. Şi, în timp ce Fluturel zbura spre Nord, stoluri de păsări treceau în zbor spre Sud: rândunelele se duceau (desigur) în Ţara Rândunelelor, cocorii în Ţara Cocorilor, berzele în Ţara Berzelor… Stoluri de Frunze se avântau şi ele-n văzduh, dar nu le ţineau puterile şi, după câteva rotiri prin aer, se întindeau, covor, pe pământul jilav şi aproape îngheţat. Copacii, dezgoliţi, îşi înălţau braţele spre cer, a rugă.
În Dudul din grădina lui Neculau o singură frunză tremura – de spaimă? de frig? de dor? Fluturel s-a apropiat de ea – şi cât pe ce să n-o recunoască! Asta era Frunza lui, dragostea lui, pentru care străbătuse atâtea ţări şi înfruntase atâtea primejdii?! S-au îmbrăţişat, cu disperarea regăsirii.
– Draga mea, dar ce-ai păţit?, a întrebat-o Fluturel, abia îndrăznind s-o mângâie. De ce eşti aşa de palidă?
– Ştii, dragul meu – i-a răspuns, cu voce abia auzită, Frunza de Dud – de când ai plecat tu nu mi-a mai venit clorofila…
Auzind aceste vorbe, Vântul cel Rău se burzului, îi prinse pe cei doi într-un vârtej, îi înălţă spre cerul învrăşmăşit de nori şi, brusc, le dădu drumul, în cădere liberă. Atenţie, dragi cititori, când umblaţi prin păduri, prin livezi şi grădini, călcaţi cu grijă…
Sfârşit.
Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist
