Preşedintele rămâne pe facebook

Preşedintele de pe facebook îşi confirmă renumele şi reacţionează din nou pe cunoscuta reţea de socializare la una dintre cele mai grave sfidări aduse statului de drept de o cameră a Parlamentului: votul în cazul senatorului Dan Şova. Este deja dificil de spus a câta oară se întâmplă acest lucru, de unde şi senzaţia de inadecvare faţă de evoluţiile scenei politice.

Când vom avea, totuşi, prilejul de a vedea o preşedinţie pro-activă? Cel mai informat om în stat dispune de capacitatea de analiză şi posibilitatea de a încerca măcar să demonteze, cu câteva zile în avans, nenumăratele planuri puse la punct pentru dinamitarea justiţiei, arătând că vorbeşte în numele unor interese legitime ale electoratului. Deşi are o cotă de încredere uriaşă, Iohannis lasă un spaţiu de joc enorm forţelor politice care luptă pentru supravieţuirea corupţiei generalizate. Lipsa de iniţiativă, combinată cu un simţ nesuferit al autoconservării, conturează un preşedinte pur şi simplu lipsit de curaj în faţa provocărilor şi capcanelor clasei politice.

La procentele avute încă în sondaje, Klaus Iohannis nu are dreptul să observe şi să constate, ci obligaţia să acţioneze. Bunăoară, la votul în cazul Şova nu a catadicsit, pe fire scurte, să ia temperatura grupului liberal, să-şi mobilizeze partidul, să-l preseze pentru a vota disciplinat. I-a lăsat pe Vasile Blaga şi pe Alina Gorghiu să tranzacţioneze imunităţi. Omul şi-a dedicat mai mult timp regiei lansărilor de carte şi exerciţiilor de imagine decât pentru pregătirea unor reacţii la măsurile clocite în Parlament: modificarea codului penal ori a regimului incompatibilităţilor s.a.m.d. Aşa cum prin Parlament trec legi adoptate tacit, prin faţa preşedintelui trec necomentate, nesemnalate o mulţime de acte grave. Iohannis pare un preşedinte care îşi exercită funcţia tacit.

Continuă să fie numai omul constatărilor plate, al regretelor, al laitmotivului „din păcate”, al conjucturilor care vin de hac bunelor lui intenţii, al omului sub vremi. O asemenea atitudine, fără orizont şi fără năzuinţe, contribuie din plin la formele unei democraţii dezamăgite, la accentuarea demobilizării civice şi la proliferarea oamenilor debusolaţi, orbecăind în căutarea unor forme de reacţie şi coalizare politică. Preşedintele refuză să-şi creeze „iohannişti”, după modelul „băsiştilor” (în genere, susţinători neangajaţi politic ai unei platforme reformiste), ceea ce arată că, mental, rămâne un prizonier al paradigmei USL. 

Prin această letargie nu doar că nu se poate contrapune unui tăvălug al restaurărilor, iniţiate în forţă, dar îi face jocul, prin felul de a fi. Alegând să nu intre pe radarul televiziunilor, fiindu-i teamă sau scârbă să nu devină ţinta lor, evitând să apere instituţiile şi credibilitatea persoanelor atacate de penali, va sfârşi în ridiculizare personală şi va condamna funcţia prezidenţială la irelevanţă. Preşedintele pare cu mult în urma societăţii civile, habar n-are să asculte pulsul şi parcă ar vrea să se deconecteze de la lumea reală pentru a trece, recreativ, la plăceri ascunse, cum ar fi împărţirea decoraţiilor. Asumarea unui profil prezidenţial în limitele constituţionale ar fi împiedicat multe din ceea ce se întâmplă astăzi în Parlament.

Victor Ponta s-a reinventat politic după prezidenţiale şi este greu de imaginat că poate fi dat jos de la guvernare. Odată cu restauraţia bunului plac pe care o ghidează, are un singur mare obiectiv: demolarea aurei pe care Iohannis a obţinut-o în alegeri. Odată demonetizată marca neamţului pus pe treabă, dispare capacitatea de tracţiune pe care ar avea-o pentru PNL. Iohannis nu are o strategie, nu are nici măcar pofta de trântă şi nici capacitatea histrionică a adversarului. Pare o victimă sigură. Se enervează impulsiv, trădând neputinţa. Anunţă, de pildă, o plângere penală când premierul Ponta insinuează un trafic de influenţă al procesatorilor de lemn la preşedinţie, dar apoi, când are ocazia să pună capăt discursului duplicitar al premierului, îl iartă creştineşte. La loc comanda! Ponta are drum liber să-şi facă singur de cap.

Va veni, totuşi, un moment al adevărului, acela al legilor strâmbe votate în Parlament de o armată de penali. Ştim că preşedintele are doar o singură dată posibilitatea respingerii lor. Dar ce va face a doua oară? O va ţine tot în comunicate? Până la urmă, trebuie să gândim în termeni de eficienţă. Ce a reuşit să facă preşedintele? Odată, în campanie, a arătat că are caracter, cu memorabila formulă „Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”. Ce-i mai rămâne de făcut? Unii l-ar împinge să spună „Decât să fiu complice, mai bine demisionez!”. Dar nu ar fi şi mai potrivită iniţiativa: „Decât să pierd la masa verde, mai bine încep să lupt, să-mi onorez mandatul!”?