Regele este gol puşcă

De mult, am citit o afirmaţie făcută într-o carte de către cel mai mare gazetar sportiv al României, regretatul Ioan Chirilă. "Unchiul Vania" spunea că în 1950, la Belo Horizonte, s-a produs cea mai mare surpriză de până atunci în istoria mondială a fotbalului. Nu, nu era vorba de meciul decisiv pentru titlul mondial (unii mai puţin cunoscători îl denumesc "finală") în care Uruguay a suflat titlul de sub nasul brazilienilor. Atunci, Brazilia a defilat cu pas de gâscă în sunet de fanfară şi n-a avut ochi pentru echipa celestă. "Auriverzilor" le ajungea şi egalul, au şi deschis scorul, dar s-a întâmplat altfel. O mare, imensă, surpriză dar nu cea mai mare. Şi toată lumea ştie că evenimentul tragic pentru "cariocas" din 1950 s-a petrecut pe "Maracana", nu la Belo Horizonte.

Ioan Chirilă nu avea cum să prevadă ce avea să se întâmple pe 8 iulie 2014, la Belo Horizonte. El s-a referit la un alt meci, disputat în grupele Cupei Mondiale din 1950. SUA au învins Anglia cu 1-0. Sigur că în vremurile noastre un asemenea rezultat n-ar fi marea bombă a secolului, însă atunci, Anglia pogora din înaltele ceruri în lumea muritorilor fotbalului, cu aură de inventatori şi cu prăjini la nasuri. Când au început să mai piardă câte un meci-două dintre amicalurile de lux pe care catadicseau să le susţină din când în când, englezii au hotărât că vremea "splendid isolation" este terminată. În cel de-al doilea meci de la Cupa Mondială, infatuaţii britanici au pierdut în faţa unei echipe de amatori, adunaţi din toate cotloanele Americii, ale unei lumi în care football-ul înseamnă ciocnirile de berbeci şi touch-down-urile, nicidecum anonimul soccer. Acum, când NSL adună vedete peste vedete, când lumea iese în stradă pentru a sărbători o victorie în faţa Ghanei, yankeii pot bate, într-o zi de graţie pe oricine.

A fost dat localităţii Belo Horizonte să înregistreze, la 64 de ani distanţă, o altă boacănă a fotbalului. Ioan Chirilă, dacă ar fi trăit, ar fi considerat, fără îndoială că Belo Horizonte 2014 a bătut Belo Horizonte 1950. Nu faptul că a câştigat Germania surprinde, ci scorul. Mare surpriză ar fi fost şi dacă Brazilia ar fi câştigat cu 7-1 în meciul cu Germania. Totuşi, oricât de şocant ar suna deznodământul, acest stupefiant 1-7 are explicaţii. Şi dacă umblăm la explicaţii, tragem concluzia că a fost exact lecţia (şi corecţia) pe care fotbalul brazilian a meritat-o. A fost ca în povestea aceea în care o mulţime înfierbântată lăuda podoabele unui rege maiestuos şi numai un copil nevinovat a exclamat că regele e gol puşcă. Numai nemţii puteau preda o asemenea lecţie, fiindcă orice altă echipă, într-o asemenea zi, s-ar fi oprit pe la 3-0, 4-0, pentru a stopa umilinţa gazdelor. Unii chiar au considerat o impietate vecină cu lez-majestatea acest scor, dar dacă nemţii ar fi tras frâna prea mult, suporterii lor din tribune ar fi huiduit copios.

De când există Cupa Mondială pe lume, Brazilia a trăit prin propriul şi nesecatul izvor de talente. De când fotbalul s-a transformat din artă în ştiinţă, Brazilia a reuşit, cumva, să se adapteze. Când fotbalul a devenit şi industrie, pe lângă artă şi ştiinţă, ei n-au ţinut pasul. Fotbalul brazilian este unul dintre cele mai haotice din lume, din punct de vedere al organizării, şi noroc de marile cluburi europene care i-au învăţat pe brazilieni că acest joc nu înseamnă doar driblinguri, "călcâie" sau "foglia secca". Organizarea defectuoasă se transpune şi în teren. Din 1930 încoace, singura naţională care a bifat toate turneele finale a avut numai antrenori brazilieni. Unul singur a intrat în istoria fotbalului ca deschizător de pârtie şi acesta este Vicente Feola (1958). Ca o paranteză, multe echipe mici şi-au depăşit condiţia la Cupele Mondiale, dar niciuna dintre cele pregătite de Carlos Alberto Parreira (Kuwait 1986, Emiratele Arabe 1960, Arabia Saudită 1994, Africa de Sud 2010). Antrenor care a devenit campion mondial cu Brazilia în 1994. Cât despre Luiz Felipe Scolari, un alt campion mondial, s-a dovedit un prost selecţioner şi un tactician expirat. Nici nu e de mirare, pentru tehnicianul care a ratat copilăreşte singura posibilitate a Portugaliei de a ajunge în frunte.

În alte vremuri, valoarea unor Pelé, Jairzinho, Romario, Ronaldo, Rivaldo era suficientă pentru a neglija aspectele seci ale fotbalului contemporan. Bazată exclusiv pe un Neymar încă în creştere, "seleçao" nu avea altă şansă decât să primească lecţia de fotbal predată de tânărul Joachim Löw.

Ce poate învăţa Brazilia după dezastrul de la Belo Horizonte? Că este nevoie de experţi străini pentru a pune ordine în haos. Că este nevoie de un antrenor cu firmă, care să formeze o echipă sudată şi nu o bandă de virtuozi ambulanţi. Că, între 1950 şi 2014, chiar dacă au câştigat cinci titluri mondiale, brazilienii au rămas aceeaşi improvizatori, cântăreţi după ureche, autori de construcţii deseori minunate, bazate pe temelii şubrede. Şi că e timpul să înveţe că fotbalul este o chestie serioasă.