Reportaj din cel mai izolat loc al judeţului: Ieşeni al căror vot nu îl vrea nimeni

Vă puteţi imagina că, într-o ţară membră a Uniunii Europene, în anul 2014, există oameni care chiar şi pentru o banală aspirină trebuie să înhame calul la căruţa cu roţi de lemn, subţiri, care să poată tăia noroiul, pentru a merge 30 de kilometri? Şi unde femeile îşi ţes la stative până şi hainele? Ei bine, reporterii noştri au descoperit un astfel de loc. În cea mai izolată comună din judeţul Iaşi, Dagâţa, am găsit şi cel mai izolat sat, Tarniţa, aflat la 11 kilometri de primărie, pe un drum despre care mai curând ai zice că e o potecă. Pe cât de mirifică este însă zona, pe atât de sărmani sunt oamenii. Un sat în care trăiesc chiar şi copii, unii de 7-8 ani, care fac zilnic naveta prin pădure ca să înveţe carte. Deşi satul poate oferi câteva zeci bune de voturi, în Tarniţa nu a călcat niciodată picior de politician. De votul tărniţenilor pare că nu are nevoie absolut nimeni. Nici chiar cel mai avid de popularitate politician.

Deşi se află pe locul al treilea în clasamentul celor mai înde­părtate comune din judeţ faţă de reşedinţă, pe primele locuri fiind Tătăruşi şi Sireţel, comuna Da­gâţa ocupă însă primul loc la capitolul izolare. Dacă până în celelalte două comune mergi pe drumul european şi pe drumuri judeţene bine asfaltate, la Dagâţa cei 86 de kilometri sunt făcuţi într-un timp dublu. De vină sunt găurile uriaşe şi veşnice din asfalt, timp de două ore mersul cu maşina devenind o adevărată aventură, şi nu puţini sunt şoferii care îşi blesteamă zilele până ajung la destinaţie. Dacă acum câţiva ani oamenii din cele nouă sate arondate comunei mergeau pentru o pastilă în comuna Tansa, unde se afla singura farmacie, la Dagâţa se află acum trei farmacii umane. Ba chiar şi una veterinară. Nici asistenţa medicală nu lipseşte momentan din comună.

La Primărie însă, la ora 11.45, nu se mai afla decât agentul agricol. Cert este că primarul umblă prin sat, cu treburi. La unul dintre ma­gazinele din centrul satului am găsit-o pe doamna vice, care ne-a confirmat faptul că motivul pentru care am bătut atâta drum, să găsim cel mai izolat loc din judeţ, este întemeiat. „Din co­mu­na noastră, Tarniţa este cel mai izolat sat, este adevărat că mai trebuie făcută modernizare la Tarniţa. Noi am făcut o lu­crare, am pietruit drumul, nu odată, în timp, iar acum se mai poate circula când plouă“, a menţionat Daniela Cercel, vice­primarul comunei Dagâţa.

Tarni­ţa este un sat cu numele, el fiind mai degrabă un cătun, deoarece este cel mai mic din judeţ la număr de case locuite. Doar 30 de vetre mai scot fum iarna aici. Restul de case sunt părăsite, după ce au murit cei bătrâni, iar copiii au plecat să-şi facă rostul în altă parte şi au abandonat casele moştenite şi terenul.

PDL a avut aici cel mai mare scor: 43%

Tarniţa se află la 11 kilometri de comuna Dagâţa, iar accesul se face pe un drum ce seamănă mai mult cu o potecă. Mare parte din el trece printr-o pădure, iar pei­sajul, absolut mirific, ne duce cu gândul mai degrabă la un sat răsfirat de munte. Acesta se în­tinde cu câteva case pe aproximativ doi kilometri. Din cele 30 de case locuite, doar 9 mai au şi copii. Restul caselor sunt locuite de vădane.

Deşi campania pentru europarlamentare abia s-a în­che­iat, prezenţa acesteia în comună nu se simte nicăieri. Poate doar la curtea lui nea Dumitru, care are pe gard o pancartă electorală, dar pe care o foloseşte să astupe găurile de la baza gardului, să nu-i iasă puii în drum. „În­tr-adevăr, Dagâţa este o comună izolată, de ani de zile de când sunt deputat am militat mereu pentru drumul Iaşi – Dagâţa. S-au făcut însă lucrări doar în interiorul comunei şi a satelor. La Zece Prăjini şi la Piscu Ru­su­lui, de exemplu, drumul este asfaltat în sat prin Programul Na­ţional al Ministerului Dez­vol­tării. Şi în comuna Dagâţa drumul e asfaltat în sat; ce ţine însă de drumurile judeţene nu mai este de competenţa prima­rului, cum este drumul judeţean de la Dagâţa până la Zece Pră­jini. Până şi drumul spre Tar­niţa a fost pietruit. La capătul lumii, unde nu se întâmpla ni­mic, s-a mai făcut câte ceva. Problema care rămâne sunt totuşi drumurile dintre loca­lităţi“, a declarat Petru Movilă, deputat PMP, care are în Cole­giul său şi comuna Dagâţa.

În ciuda izolării comunei, aici, în mod aparent paradoxal, partidele de dreapta au fost votate în procent de 60%, în timp ce PSD a primit doar 28% din voturi la Dagâţa. Astfel, PDL a avut cel mai bun scor din judeţ, 43%, PMP de 11% şi PNL de 4%. Întrebat dacă motivul pentru care PDL a primit cel mai bun scor la voturile de la europarlamentare este orientarea politică a primarului, care este PDL-ist, deputatul a explicat: „Primarul este un om serios şi am făcut pro­iecte multe împreună, a făcut cam­pania cum trebuie iar oa­menii au votat. Şi eu ca deputat am mers în nenumărate rânduri în Dagâţa“ a mai specificat a­ces­ta. Ceea ce nu ştiu reprezentanţii politici ai judeţului este că, în Tarniţa, politica se face doar la televizor sau la radio, şi nu pe uliţele satului, unde nici măcar un afiş nu a fost în campanie.

Anamaria visează să ajungă poliţistă

Familia cu cei mai mulţi copii din Tarniţa locuieşte într-o casă micuţă, a cărei grădină se întinde până la poalele pădurii. Dumitru Buzdug are patru copii, două fete şi doi băieţi, iar soţia este plecată în Italia, la muncă. În curte şi-au ridicat o casă nouă, acoperită cu tablă, din bârne umplute cu lut. N-au avut bani să o termine şi de aceea mama a luat calea străi­nătăţii. Copiii sunt însă frumoşi şi merg la şcoală 8 kilometri ca să înveţe carte. Cea mai mică dintre copii, Teodora, este elevă în clasa întâi.

„Suntem cinci elevi de clasa întâi şi 12 în total, în toată şcoala. Astăzi nu am mers la şcoală nici unul pentru că tata ne-a învoit ca să-l ajutăm la treabă“, spune Teodora.

Sora sa, Anamaria, este elevă în clasa a VI-a, Dragoş în clasa a V-a, iar Dumitru junior în clasa a VII-a. Aceştia trei merg la şcoala din satul Mănăstirea, aflat la 4 kilometri distanţă de Tarniţa. Dus-întors fac zilnic 8 kilometri prin pădure şi printre dealuri pentru a învăţa carte. Chiar şi aşa, tatăl spune că au noroc. Dacă trebuiau să meargă la şcoală până în Da­gâţa, în comună, trebuiau să meargă 22 de kilometri dus-în­tors. Din acest motiv, la Mănăs­tirea s-au înfiinţat şi clasele V-VIII-a, în comună fiind în pre­zent două şcoli de gimnaziu.

Chiar şi aici, în cel mai izolat sat din judeţ, unde nici salvarea nu se descurcă să ajungă la o urgenţă din cauza multitudinii de uliţe pe unde ar trebui să treacă în drumul său prin satele din comună, co­piii au şi ei visurile lor. Teodora vrea să se facă medic şi să ajute oamenii, să-i vindece de boli, după cum mărturiseşte ea, iar Anamaria vrea să ajungă po­liţistă. Dragoş se vrea şofer de tir, deşi nu a văzut în realitate unul. Tatăl îi priveşte pe toţi zâmbind amar, în timp ce fiecare îşi rosteşte visul. Poate şi el îşi doreşte ca visele lor să se împlinească, să se aleagă ceva de capul lor, ca să nu rămână acasă, în acest sat bătut de soartă. „Când îmi trebuie o aspirină, înhăm calul şi merg la farmacie, în Da­gâţa. Acum câţiva ani nu pu­team nici cu calul, glodul era pe drum până la genunchi. Toată ziua fac treabă prin curte, am cal, vacă, oi, copiii mă ajută şi ei“, spune bărbatul.

Dumitru Buz­dug are 42 de ani, iar tinere­ţea i-a plecat odată cu apariţia părului sur pe cap. Cam devre­me. Pe lângă casă are trei hectare de pământ, pe care a cultivat legume şi porumb, şi spune că e greu de bani într-un loc din care nu poţi produce nimic şi nu poţi face naveta la un loc de muncă din oraş. Când era mai tânăr a muncit prin Tulcea, apoi la Re­şiţa, unde găsea, şi venea acasă la lună. Copiii vor merge la şcoală mai departe, spune el, la liceu. Nu la Iaşi însă, ci la Roman. Iaşul este prea departe de ei, şi prea scump. Romanul se află la mai puţin de jumătate din distanţa Dagâţa – Iaşi: 40 de kilometri faţă de peste 90.

Baba Anica, veterana din Tarniţa

Aici femeile mai în vârstă îşi fac singure articolele vestimentare, împletind sau chiar la stative. Îşi împletesc şosete, mănuşi, bun­diţe, fuste, toate de lână, îşi fac ţoale şi pături. Pentru că aşa au prins tradiţia, dar mai mult pentru că ajung cu greu la magazinele din comună, de unde îşi pot cumpăra o pestelcă ori un batic. Iar atunci când le apucă dorul, bătrânele din sat împletesc ciupici şi botoşei nepoţilor ori stănepoţilor de la oraş. Baba Anica, cum îi spun sătenii, are 91 de ani şi vede foarte bine, chiar şi să citească din ziar. A lucrat la viaţa ei o adevărată zestre, iar acum, la vârsta asta, îşi face în continuare singură tot ce are nevoie.

„Ultima dată mi-am făcut şosetele astea. Covoarele şi păturile le-am făcut la război, tot eu mi-am făcut şi plapumele şi tot. Bărbatul mi-a murit acum 20 de ani, am crezut că mă duc şi eu după el. Însă nu m-am mai dus, încă nu vrea Domnul să mă strângă la el“, ne spune pe un ton firesc, de parcă ar vorbi de moartea altcuiva, Anica Osieru, cea mai bătrână din sat.

Şi ca să ne demonstreze, baba Anica începe repede o pereche de ciorapi de lână, formând magic ochiurile pe andrea. Are copii în Iaşi, în Bacău, în Italia, dar şi o fată rămasă în sat. În comună dacă merge o dată pe an: pastile îi aduc copiii când vin în vizită de fiecare dată, şi nu duce lipsă de ele. Majoritatea copiilor ei sunt ieşiţi la pensie şi spune că are 10 nepoţi şi 8 strănepoţi în to­tal. O lăsăm pe baba Anica vor­bind prin curte cu cei doi câini ai săi şi mai strigăm pe la câteva porţi. Degeaba însă, pe aceste prispe nu a mai stat nimeni de mult.