Românii şi reformele

Duminică după amiază se adunaseră la Kiev, în ciuda frigului pătrunzător de afară, peste 200,000 de oameni pentru a protesta împotriva noilor reglementări restrictve în privinţa manifestaţiilor (inclusiv introducerea, după model rusesc, a termenului de "agent străin") introduse de regimul Ianukovici. Şi ei au fost dezamăgiţi de aşa numita revoluţie portocalie de acolo, de disputele umorale dintre Iulia Timoshenko şi Viktor Iuşcenko, prim ministru respectiv, preşedinte în acea perioadă, dar cu toate acestea nu s-au retras dezamăgiţi din spaţiul public motivând că toţi sunt la fel. Au decis să se bată în continuare pentru un tip de societate şi un tip de valori fundamental diferite faţă de cele propuse de Ianukovici şi Putin.

E puţin probabil ca aşa ceva să se întâmple la Bucureşti. Deocamdată avem dispute aprinse pe o temă care ar trebui să fie clară pentru toţi cei din breaslă: cum reacţionăm faţă de linşajul mediatic de la Antena 3 împotriva unor jurnalişti catalogaţi "băsişti" şi a altor personaje incomode, mai ales din justiţie? Unii colegi şi cel puţin o organizaţie de profil (Active Watch) au preferat să adopte păreri nuanţate vorbind despre derapaje de care se fac vinovate ambele părţi. În loc de o distanţare tranşantă se aduc în discuţie concepte generale abstracte, altfel principial corecte, precum nevoia unei emancipări generale a publicului, îmbunătăţirea cadrului normativ în materie de presă sau mecanisme de întărire a codului deontologic. Adică despre lucruri despre care tot vorbim (absolut degeaba) din anii ’90. Aşa, ca un exemplu, un excelent cod deontologic pentru jurnalişti era plasat la loc de cinste în redacţia unui ziar care practica şantajul de presă pe scară largă.

Poate nu e lipsit de interes faptul că acest tip de atitudine este incriminată sever, aproape unanim, în mesajele de pe forumul care însoţeşte opiniile de mai sus. În plus, poate greşesc, dar nu ar trebui să fie un subiect preocupant pentru organizaţiile media acapararea aproape în totalitate a presei de către actuala putere. Despre Antene şi Jurnalul ştim deja, RTV e deţinut de Sebastian Ghiţă, un bun prieten al premierului, după Adevărul Holding, Cristian Burci, un apropiat al lui Miron Mitrea şi al lui Dan Nica, a achiziţionat recent şi Prima TV, iar ProTV a ajuns între timp de vânzare. Şi, sigur, putem critica şi B1TV (nu lipsesc motivele), dar până una alta rămâne de văzut dacă aşa cum arată lucrurile astăzi postul va reuşi să mai reziste financiar până la sfârşitul anului. În aceste condiţii, oricât de tare s-ar "emancipa" publicul, nu cred ca asta va ajuta cu ceva "dezbaterea liberă de idei".

Acest gen de "neutralitate" e extrem de perfidă favorizând de minune infractorii majori. Aşază semnul egal între două lumi diferite, nu între două atitudini politice diferite. Este ca şi când în timpul mineriadei din ’90 ai pune semnul egal (că doar şi acolo era vorba de opinii politice diferite, nu?) între agresori şi cei bătuţi în Piaţa Universităţii. În discuţie nu e partizanatul politic, ci o propaganda nocivă de tip Goebbels care nu se războieşte cu opiniile adversarilor, ci încearcă să-i anihileze literalmente ca prezenţă publică. Ceea ce au şi reuşit, de altfel, în cazul unor personalităţi precum Mircea Cărtărescu sau Horia Roman Patapievici.

Dar cum se explică retragerea apatică sau de dezangajarea tactică predominante în societatea românească? O primă constatare, fără a intra în complicate explicaţii de natură culturală, religioasă sau de ordin istoric, e aceea că românii, în mod special elitele, nu au avut niciodată o mare apetenţă pentru apărarea valorilor fundamentale. Spre deosebire de Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia, la noi au existat doar o mână de dizidenţi autentici. Unii vor spune că din cauza regimului mai represiv de la Bucureşti, dar putem spune şi invers, că regimul a devenit represiv tocmai pentru că nu a existat o opoziţie mai serioasă. În aceste condiţii nu-i de mirare că ONG-uri care la un moment dat păreau foarte preocupate de democraţie şi statul de drept s-au "reorientat" între timp către teritorii nu doar mai puţin "accidentate", ci şi mult mai bine populate cu granturi (programe pentru populaţia romă, ecologie).

În al doilea rând, cred că am înţeles decât extrem de târziu amploarea curentelor anti-reformiste din societatea românească. Atunci când interesele personale le sunt deranjate, chiar şi în relativ mică măsură, oamenii resping, câteodată pe faţă, alteori cu tot felul de pretexte, astfel de demersuri. Se vorbeşte mult, şi e firesc să fie aşa, despre ceea ce se întâmplă în justiţie. Dar acelaşi lucru e valabil şi prin alte părţi, în educaţie, în sănătate, în administraţie. De pildă, la ultima reuniune a Consiliului Rectorilor a fost aplaudat la scenă deschisă, ca un erou (inclusiv de către ministrul Mihnea Costoiu) rectorul Universităţii din Suceava. Dar care sunt faptele sale de vitejie? A iniţiat o acţiune în justiţie împotriva ministerului (se pare cu încunviinţarea tacită a Bucureştiului) prin care a obţinut anularea sistemului de clasificare a universităţilor. Prin urmare, nu se mai face din nou nici o diferenţiere între universităţile din Petroşani sau Oradea şi cele din Cluj, Timişoara, Iaşi sau Bucureşti, alocările de resurse făcându-se, bineînţeles, în acelaşi spirit. Acest tip de decizie iresponsabilă e împotriva oricăror practici din alte părţi. Din Marea Britanie, din China sau din Rusia (unde se alocă preferenţial fonduri de sute de milioane de dolari doar Universităţii Lomonosov şi celei din Sankt Petesburg).

În al treilea rând, foarte mulţi pleacă de la ideea că lucrurile nu sunt de fapt foarte grave. Că totul e reversibil. Că tot aşa cum PSD şi Adrian Năstase au pierdut alegerile din 2004, aşa va păţi şi USL la următoarea rundă electorală. De ce să fim atît de agitaţi? Ceea ce se pare că mulţi nu realizează este faptul că între timp se schimba regulile joculuişi chiar arbitrii. Şi în interior, şi în exterior. În interior, actuala putere dacă reuşeşte să schimbe constituţia aşa cum doreşte va crea un cadru în care va împinge în derizoriu principiul separaţiei puterilor în stat, prin care se împiedică acapararea totală a puterii prin alegeri şi beţia abuzurilor politice. Cu o presă în mare parte acaparată şi ea (ideea că reţelele sociale şi blogurile ar putea contracara aceste evoluţii e pură fantezie) e greu de văzut cum s-ar mai putea compensa dezechilibrele periculoase gata să explodeze.

Alta este acum situaţia şi pe plan extern. UE traversează o criză internă majoră. În Marea Britanie se vorbeşte chiar despre o ieşire formală din Uniune, un şoc cu consecinţe greu de anticipat. Între timp Rusia îşi impune tot mai hotărât voinţa în regiune. A reintegrat ferm în sfera sa de influenţă Armenia şi Georgia, a blocat apropierea dintre Kiev şi Bruxelles şi a erodat semnificativ poziţia Statelor Unite de actor major în Orientul Mijlociu. Între timp şi China şi-a intensificat prezenţa în Europa Centrală şi de Est. Efectul politic combinat e acela că liderii de la Bucureşti, Sofia şi Budapesta cred că au acum o marjă de manevră mult mai largă în a respinge atenţionările venite de la Bruxelles sau Washington cauzate de derapajele în ceea ce priveşte statul de drept.

Ceea ce prea puţini par să realizeze în România e faptul că apartenenţa noastră la sfera occidentală nu e deloc un dat perpetuu. La începutul anilor ’90 nu era nici măcar previzibilă. În nici un caz pentru România şi Bulgaria. A fost posibilă doar datorită unei conjuncturi favorabile speciale: influenţa dominantă politică, economică şi militară a Occidentului şi slăbiciunea Moscovei în perioada Elţîn. Dacă rolurile se inversează, aşa cum pare să se întâmple astăzi, nimic nu e imposibil şi nici ireversibil. Ar trebui să ne gândim mai mult la asta atunci când ne aşteptăm ca întotdeauna să vină cineva din afară să ne salveze în ultimul moment când lucrurile o iau razna la Bucureşti.