Caută 
1 MIN
Dincolo de prima noastră naştere există o a doua mult mai importantă şi după a doua încă un număr infinit de naşteri şi renaşteri ale eului. Murind de fiecare dată, ne naştem din nou. Practic nu putem muri, după cum nu putem scăpa de acea substanţă sensibilă, de acel suflu iniţial care constituie propria noastră identitate şi care se numeşte "eu".
Trenul ieşi din tunel. Pe terasament creştea iarba. Printre traverse alegau şopârlele. Viziunea pe care o au şopârlele despre lume e că aceasta e plină de şuruburi şi roţi. Sub ochii lor, un Dumnezeu mecanic trece de câteva ori pe zi încolo şi încoace, dinspre nord spre sud şi dinspre sud spre nord, şi dinlăuntrul lui picură vaselină. Dumnezeu e plin de geamuri şi uşi, şi numără şapte vagoane din care searuncă resturi de mâncare şi sticle goale pe câmp. Resturile zboară înapoi, sticlele se sparg de stâlpii de telegraf şi de terasament. Unele rămân întregi. Se poate pătrunde înăuntrul lor. Orice sticlă îţi poate servi de cuib. Dumnezeu scoate fum pe coş şi fumul se întinde în urma lui şi se risipeşte pe dealuri şi câmpii. În curând însă Dumnezeu nu va mai scoate fum: va fi pusă înaltă tensiune. şopârlelor le plac firele de înaltă tensiune. Pe ele, toamna, poposesc rândunici şi grauri. Graurii pleacă departe, rândunicile la fel. Şopârlele rămân să păzească calea ferată.
Alături de şopârle poţi vedea şi câte un melc. Ici o cochilie, colo alta. Omul, ca şi melcul, iese greu de cochilia sa. Cum te-ai obişnuit, aşa trăieşti. Cum te-ai născut, aşa mori. Şi atunci pentru ce să porţi 80 de ani 80 de kilograme de carne în spate?! Nu era mai călduţ şi mai uşor de îndurat Neantul?
În timp ce meditam la toate astea, în spatele meu am auzit o conversaţie, mai întâi purtată în şopată, care apoi crescu în amploare, trezeşte uşor-uşor din amorţeală:
Prima voce: Era duminică. Mă odihneam după petrecerea de sâmbătă seara. Capul mă durea îngrozitor. Când m-am trezit, am avut o revelaţie. Mi-am dat seama că adevărata mea natură e alta şi că sexul pe care-l posedam era fals.
A doua voce: Mă faceţi să râd. Ştiu că există falsuri în acte publice, că există bancnote false. Tablouri falsificate. Mărturisesc însă că nu mi-a trecut niciodată prin cap că şi sexul poate constitui obiectul unui fals.
Prima voce: Natura adesea ne joacă feste. Trăim în pântecul Mamei Natura şi chiar şi atunci când murim, nu facem decât să trecem dintr-un uter în altul. Universul care se cască deasupra noastră e un imens pântec ce zămisleşte mereu şi mereu. Suntem expediaţi dintr-un univers în altul. Din unul intern în altul extern. Dar cel extern, la rândul său, este cuprins de altul şi tot aşa mai departe. Dincolo de prima noastră naştere există o a doua mult mai importantă şi după a doua încă un număr infinit de naşteri şi renaşteri ale eului. Murind de fiecare dată, ne naştem din nou. Practic nu putem muri, după cum nu putem scăpa de acea substanţă sensibilă, de acel suflu iniţial care constituie propria noastră identitate şi care se numeşte "eu". Revelaţia adevăratei mele naturi a devenit pentru mine o obsesie. Eram pur şi simplu fascinat să aflu ce se va petrece în trupul meu când voi fi transformat într-o fiinţă de sex opus.
Prima voce: În această impostază ambiguă, cum vă simţiţi!?
A doua voce: Sunt într-o minunată formă fizică şi metafizică, aş putea spune. La un moment dat m-am simţit neliniştit privind schimbările care se produc în trupul meu. Pe urmă însă, toată această metamorfoză mi s-a părut a fi ceva normal, asemănător cu a trece dintr-o vârstă în alta. Nu ştiu de ce un organism trece de la copilărie la adolescenţă şi pe urmă la tinereţe şi maturitate, şi de ce nu se poate trece nu numai prin ciclul vârstelor, dar şi al sexelor. O alternare de sexe, masculin-feminin, feminin-masculin, ar fi ideală pentru o fiinţă care are pretenţia că este evoluată pe scară biologică. Dacă aş pune pe o balanţă cu două talere natura feminină şi cea masculină, cred că prima ar atârna, în ciuda tuturor lipsurilor, mult mai greu.
Prima voce: N-aţi avut complicaţii sociale sau sentimentale!?
A doua voce: Am prevăzut totul, dar m-am hotărât să risc, trecândpeste orice oprelişti. Vă daţi seama că societatea noastră nu este pregătită pentru astfel de experienţe. Morala noastră a rămas cu câteva secole în urmă. În primul rând ştiam că o să mă repudieze familia, dar am trecut peste asta. Nu a fost deloc simplu. A trebuit să mă mut într-un alt oraş. Dar şi aici am stat puţin şi m-am mutat în altă parte. Am plecat din România şi m-am stabilit în Olanda. În prezent sunt cetăţean olandez. A trebuit să-mi schimb certificatul de naştere, buletinul de identitate, diplomele de studii etc. Cred că aveţi suficientă imaginaţie ca să vă închipuiţi ce înseamnă asta. Complicaţiile birocratice au fost mult mai teribile prin penibilul lor decât cele, să zicem, de natură sentimentală. A trebuit apoi să stric relaţiile cu logodnica mea şi să-mi caut un partener.
Prima voce:Aţi avut un şoc când aţi inversat partenerul? În sensul că la contactul cu un bărbat în psihicul dumneavoastră s-a produs o „ruptură"?
A doua voce: Aici problema e ceva maidelicată. Nu degeaba se spune că obişnuinţa e cea de a doua natură a omului. Anumite poziţii ale membrelor mele şi unele membre ale partenerului mi se par a fi nu numai ciudate, dar şi neliniştitoare. Nu ştiu dacă aş putea vorbi de un şoc, ci mai degrabă de ceva halucinant. Nu sunt obişnuit să stau în anumite poziţii. Simt o lipsă, dar în acelaşi timp şi un surplus de substanţă.
Prima voce: Partenerul dumneavoastră ştie că iniţial aţi fost bărbat?
A doua voce: A aflat mai târziu. I-am povestit eu, într-o seară intimă. A avut o repulsie. Un şoc. Eram însă de acum prea apropiaţi şi ruptura dintre noi a putut fi învinsă. Între bărbaţi şi femei există o prăpastie de netrecut. Practic ei fac parte din doua specii diferite şi doar printr-un accident de ordin biologic au ajuns să aparţină unei singure specii. Masculul şi femela sunt universuri contrare, antagonice, despărţite de psihologii diferite, de goluri abisale. Sunt ca două galaxii îndepărtate; în momentul în care se apropie, se devorează. Normal ar fi ca speciile superioare (dar oare omul este o specie superioară?) să fie hermafrodite şi să se perpetueze prin autodiviziune. Teoria lui Platon e perfect valabilă din punct de vedere evolutiv. Omul ar trebui să fie o sferă suficientă sieşi şi care să se multiplice scindându-se mereu la intervale regulate de timp. Să zicem din trei în trei ani. În acelaşi timp, autogestaţia ar trebui să fie foarte subtilă, mai mult de natură spirituală, decât organică. Când mă gândesc la golurile care separă cele două sexe, mă apucă groaza.
Aud vocile din ce în ce mai stins. Aţipesc şi mă trezesc din nou, şi iar aţipesc. Trec de la veghe la somn. Şi viceversa. Privesc pe geam. Trenul a ajuns la Todireşti. Începe să plouă. De o parte şi de alta a clădirii staţionează o brişcă şi un tractor. Tractorul duduie din răsputeri, dar la volan nu văd pe nimeni. Privesc în jurul meu; singurul călător din vagon în afară de mine e un tânăr nebărbierit, care vorbeşte de unul singur, trecând de la o voce groasă, masculină, la una dulce, feminină. La întrevale scurte de timp, se opreşte din ”coversaţie” izbindu-se cu capul de peretele vagonului. Tânărul pare a fi extrem de agresiv. Îmi strâng în grabă bagajele şi mă mut la „demisol." Pe peron, oamenii aşteaptă trenul spre Iaşi. Controlorul bea apă de la cişmea. Se şterge cu palma pe bărbie, îşi îndreaptă cozorocul. E zăpuşeală.
În faţa biroului de mişcare, un preot ţine o slujbă de sfinţire a liniei. Altarul e improvizat dintr-o masă acoperită cu muşama verde. Pe masă stau un lighean de plastic cu apă sfinţită, o căldare din acelaşi material, de care sunt lipite vreo zece lumânări, crucea metalică şi busuiocul. Dascălul cu o mână ţine cartea deschisă şi cu alta umbrela preotului. Preotul cântă cu un glas tărăgănat, plictisit. Din pricina ploii puternice şi a bulbucilor ce se sparg pe cimentul peronului, cuvintele preotului abia se aud. Mai multe femei îşi fac cruce. Cobor din tren, desfac umbrela şi mă reped până la faţa locului, să contemplu acest spectacol insolit. O mică gară de ţară prin care, din când în când, trece un tren. Preotul e înalt. Tuns scurt. Poartă ochelari fumurii cu rame mari, moderne, ce contrastează cu peisajul din jur. Întorc capul spre fereastra vagonului din care am coborât. Tânărul continuă să converseze cu sine însuşi, lovindu-şi ritmic fruntea de peretele vagonului. Ritualul de exorcizare nu-i perturbă dialogul purtat pe două voci cu propria-i persoană. Preotul aruncă o privire spre el, stropind geamul cu agheasmă, apoi trece mai departe cântând ”Doamne miluieşte”.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
