Stafii europene şi stafii autohtone

Multe „stafii” au bântuit Europa de 150 de ani încoace. Nu mă întorc mai mult în timp pentru că iau ca punct de reper cea mai perversă, mai insidioasă, mai tenace şi mai longevivă stafie, stafia comunismului (i-au semnat certificatul de naştere Marx şi Engels, în 1848, în Manifestul partidului comunist). O stafie care încă reuşeşte să agite spiritele, prin partidele de extremă stângă (în unele state – Grecia, Spania – foarte puternice) şi prin acei ideologi care continuă să creadă în lupta de clasă. În România stafia are destule reîncarnări, fie în refrenul „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, fie în discursul unor juni intelectuali care nu ostenesc să laude dimensiunile „umaniste” ale comunismului.

Alte stafii? Sunt, slavă Diavolului, destule. Extrema dreaptă a câştigat teren în mai multe ţări, pe fondul incapacităţii guvernelor respective de a controla fluxul migrator. Naţionalismul e în ascensiune, ceea ce riscă să pericliteze proiectul european. Populismul demagogic (nici n-ar putea fi altfel decât demagogic) izbuteşte să seducă părţi importante din electorat. Dreapta franceză (dar nu numai cea franceză) ignoră pericolul rusesc ba chiar îşi manifestă simpatia – şi admiraţia! – faţă de Putin. Şi, în fine, terorismul islamic e mai mult decât o stafie, este o ameninţare permanentă care pune Europa – aşa cum s-a spus – în stare de război.

Ce-ar fi însă să ne gândim şi la stafiile noastre, la stafiile autohtone, că doar suntem – nu-i aşa? – ţara lui Dracula. În ultimele luni a bântuit o stafie care a avut un rol determinant în alegeri, stafia lui Soros. Am asistat la una din cele mai sinistre operaţiuni de manipulare în cadrul căreia o fantomă – Soros – a fost folosită pentru a stimula naţionalismul şi xenofobia. Fantoma lui Vadim Tudor a cunoscut, cred, momente de euforie: urmaşii săi nu numai că au fost la înălţime, dar au lucrat şi mai profesionist, fiindcă au avut la dispoziţie câteva televiziuni care se pretind (printr-un grav abuz) „de ştiri”, ele nefiind nimic altceva decât instrumente de propagandă. Că partidul lui Ghiţă şi Diaconu nu a intrat în parlament e un fapt pozitiv, dar în ultimă instanţă secundar, deoarece misiunea lui a fost de a face pârtie pentru PSD (de unde şi lozinca lor cu „Ponta prim-ministru”). Acest mesaj anti-occidental, anti-european, de un fundamentalism anacronic, a fost aprobat tacit de către PSD din raţiuni electorale, dar teamă mi-e că şi din afinităţi ideologice. E drept însă că stafia lui Soros bântuie şi prin alte părţi, în Rusia, în Polonia şi chiar în… Ungaria. Andrei Pleşu relata recent că, întâlnindu-l la Varsovia pe fostul mare disident Adam Michnik, acesta i-a spus că acum i se reproşează că e… „omul lui Soros”! Dar nici măcar nu e cazul să ne mirăm: prostia şi ticăloşia nu au frontiere. Noi dăm totuşi clasă altora pentru că am inventat până şi un fiu nelegitim al lui Soros…

E foarte greu, astăzi, de făcut previziuni. Suntem nu o dată în situaţia de a privi resemnaţi cum se răspândesc zvonurile şi teoriile conspiraţioniste cele mai absurde (internetul are, aici, un rol major). Nici reacţia electoratului nu mai poate fi, de multe ori, anticipată. Întrebarea-cheie este dacă am învăţat ceva din câte s-au întâmplat în Europa ultimilor ani. Dacă nu, înseamnă că avem cu adevărat motive să ne temem.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor