Caută 
1 MIN
Ce se întâmplă acum? S-a rupt legătura dintre loc şi oameni, dintre oameni şi oameni …
Nu ştiu să fi existat o preocupare constantă, conştientă, pentru estetica Iaşului. Dezvoltarea agresivă din modernitate ne-a surprins cu icoana oraşului istoriei româneşti pe care, în loc s-o punem în odaia de curat, am întors-o cu faţa la perete. Necuviinţa nu e a unuia sau a câtorva. E a tuturor. Dezinteresul pentru cultura spaţiului public vine dintr-o urbanitate neconsolidată îndeajuns în modul nostru de viaţă. Altfel nu se explică inexistenţa unuicorpusteoretic, ale unor idei – principii guvernatoare ale evoluţiei într-un oraş cu aşa de multă inteligenţă universitară, “capitală “ a culturii româneşti … Singura personalitate care, prin creaţia proprie de arhitectură, prin desen şi pictură, prin arta cuvântului, a pătruns în fiinţa sensibilă a Iaşului, cu dragoste împărtăşită spre noi, a fost G.M. Cantacuzino. Clădirile din incinta Mitropoliei proiectate de el sunt în stilul, în maniera renaşterii. E un testament? N-ar fi lipsit de logică să facem primul pas, în renaşterea fenomenului Iaşi, prin realizarea unei pieţe publice unde, pe lângă muzeul oraşului, să înfiinţăm un muzeu dedicat acestui arhitect. Cu operele lui de arhitectură, cu desenele şi picturile lui, cu revistele, cărţile şi textele lui. N-ar fi un început bun, o şcoală pentru fireasca noastră aspiraţie spre stil? Nu ar fi începutul potrivit pentru înţelegerea rolului arhitectului în societate, dar şi al investitorului în chip de ctitor?
Sunt iarăşi într-un spectru criticist în al cărui halou mă includ … Prin urmare sunt necesare lămuriri. În fapt, chiar aşa de rău arată azi Iaşul? E o interogaţie accesibilă oricui. Răspunsul nu e neapărat negativ. În adevăr. Oraşul nostru nu arată aşa rău. Asta ar mai lipsi. Dar suntem obligaţi să ne punem o altă întrebare legitimă: ce ar fi putut deveni oraşul românesc al colinelor? Şi suntem la fel de obligaţi să răspundem întrucât redesenarea Iaşului în idealitate e parte indispensabilă din orice viziune corectă, posibilă, de dezvoltare, indiferent cine ar imagina-o.
Fundamentele stilistice vin din începuturi. Din intuiţia neştiutului Jude, alegătorul locului ce se va transfigura în localitate. Leagănul naşterii oraşului, ţărmurit pe două laturi de ape şi pe două de codri, avea deschidere naturală cu vederi lungi către răsăritul luminos şi primejdios deopotrivă. Paradisul natural a determinat un spaţiu urban organic, cu însemnele sacrului dispuse într-o ubicuărugă comunitară. Din asemenea geneză s-au lămurit componente de stil: sacru, coline, pădure, apă. Fie numai această înşirare şi te cuprind fiorii sublimului. În ce măsură au fost ele, în cursul veacurilor, repere esenţiale în compoziţia urbană? Înlăuntrul acestei idei trăim dramatismul unui paradox. Câtă vreme n-au intervenit urbaniştii, până în jumătatea secolului trecut când Cantacuzino scria “Oraşul Iaşi, un peisaj”, Iaşul şi-a păstrat şi înfrumuseţat icoana stilistică venită dintr-un parfumat sentiment al spaţiului.
Dar, nici până atunci, nu putem vorbi de vreun impact major în imaginea oraşului al stilurilor europene de arhitectură. Sunt influenţe mai pale sau mai insistente, sosite din cele patru zări. Nici ctitorii monumentali, ce şi-au pus amprenta definitiv pe destinul oraşului, n-au făcut-o cu forţa unui stil anume. Numai după ce afli din cărţile de istorie poţi crede că Trei Ierarhi şi Golia sunt ctitoriile aceluiaşi voevod. Acelaşi sentiment îl ai dacă alături Universitatea şi Palatul Culturii. O aură luminândă a coborât peste oraş în hainele neoclasicismului. Dar, sunt doar haine modeste, curate, îndepărtate mult de substanţa, forţa stilului occidental.
Intervenţia urbaniştilor s-a făcut în etape succesive de agresivitate. Termenul urbanist are aici înţelesul franţuzesc, desemnând orice persoană având, într-o măsură mai mare, sau mai mică, puterea de a schimba oraşul. Bunăoară planul urbanistic din l946 căuta soluţii pentru occidentalizarea oraşului istoric cu eforturi minime. Pieţe pietonale, completări de fronturi de clădiri, axe urbane … Găsim acolo ideea amplă de a uni Copoul cu Ştefan cel Mare într-o monumentală axă urbană continuată dincolo de Palat cu un parc lung până la poalele colinelor din vale ale Buciumului. Imaginaţi-vă cu ochii minţii ce magistrală a sufletului ieşean am fi dobândit prin realizarea ei !
Nici primele studii făcute la Bucureşti, la începutul comunismului, nu erau lipsite de calităţi. Ar merita să fie expuse publicului. Vom vedea destule propuneri vizând întregirea unui ansamblu urban prin soluţii bine ponderate, fără fracturi inutile dar, mai ales, dureroase pentru memoria urbană. Dar … au rămas la nivel de propuneri. Urmare a acestui mod de a vedea oraşul sunt blocurile aşa-zis ruseşti din Păcurari. Un cartier care şi-a păstrat atractivitatea până astăzi.
Începând cu piaţa Unirii au început dezbinările, harababura. Palidele reflexe de stil modernist iniţial n-au făcut decât să anticipeze un haos orchestrat cu inconştienţă: serii de îngrămădiri funcţionale în vatra istorică şi în jurul ei făcute după chipul şi asemănarea activiştilor de partid cu funcţii importante. Dar ce se întâmplă acum? Nu e o poveste prea diferită. În plus s-a rupt legătura dintre loc şi oameni, dintre oameni şi oameni …
Fără legături, dispare o lume. Chiar lumea întreagă. Şi atunci, ce nevoie mai avem de stil?
Ioan Oancea, manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
