Storytelling şi silent disco la FITPTI 2015

Cu Alex Iuraşcu, George Cocoş şi Carmen Mihalache m-am întâlnit anul acesta în Hansel şi Gretel (alături de Liliana Mavriş Vîrlan, regia: Ion Ciubotaru) prezentat în prima etapă a showcase-ului Teatrului Luceafărul din cadrul FITPTI (3 octombrie), şi i-am reîntâlnit şi în cea de-a doua etapă – premiera spectacolului Pisica verde (alături de Dragoş Maftei, Natalia Corban şi Camelia Dilbea, regia: Bobi Pricop).

În primă instanţă, tinerii actori dovedesc o excelentă adaptare în trupa teatrului, evidenţiindu-se într-un spectacol de storytelling cu obiecte tradiţionale, păpuşile fiind construite din obiecte de artizanat, furculiţe sau linguri din lemn cu ochi sau gură, plecând de la un tel sau prin manevrarea unor instrumente similare, de unde am dedus că un asemenea spectacol ar putea fi de interes pentru publicul occidental. Display-ul de obiecte de colecţie (fier de călcat pentru cărbuni, fierăstrău elastic cu mâner dublu din lemn etc.), dintre care unele favorizează momente de muzicalitate scenică aparte, sunt subîntinse de o întreagă mitologie autohtonă, cu trimiteri înspre cea universală (lada, cutia Pandorei).

În al doilea rând, lirismul piesei Elisei Wilk devine obiectul unui edificiu spectacular de proporţii. Majoritatea textelor scrise de Elise Wilk au fost montate folosind tehnica storytelling, cerută de înlănţuirea minimonologurilor şi întrepătrunderea replicilor, şi de creşterea tensiunii dramatice prin acumulare, povestea dezvăluindu-se treptat. Regizorul Bobi Pricop nu renunţă la storytelling, însă face ca publicul să fie captiv şi părtaş la crescendoul dramatic.

A intra în atmosfera spectacolului Pisica verde este iniţial echivalent cu a te lăsa prins în iluzia clubului silent disco (o petrecere în care toată lumea are căşti wireless prin care se conectează la muzică). Într-un loc numit Periferia, un spaţiu circumscris în interiorul unei curbe (scenografia: Irina Moscu), unde adolescenţii îşi petrec timpul, uitând realitatea pe ritmuri dance. Dar tocmai realitatea e cea care se construieşte pe măsură ce actorii încep să se adreseze pe rând publicului din ring sau din nişele lăsate în zidurile care ne închid circular, ca într-o fortăreaţă. O atmosferă psihedelică datorată jocului de lumini intens colorate din geamurile false, efectelor fumigene şi intrării pe negândite în convenţia teatrală propusă.

Şi pentru că vocile actorilor sunt distorsionate de căşti şi microfoane, raportarea la realitatea construită prin concept şi convenţie artistică se face prin păstrarea reperelor din textul de spectacol în costumaţia personajelor (tricoul cu pisica verde, hanoracul galben, căciuliţă roşie), prin pauze filmice, şi prin introducerea unor momente verosimile (scena din maşină – cei doi protagonişti ai dramei, aşezaţi unul lângă celălalt, spun publicului în paralel povestea despre adolescenta cu o pisică verde pe tricou, ştrangulată printr-o coincidenţă stranie de tânărul ciudat a cărui consolare existenţială rezidă într-o pisică verde, în imaginaţie, acum devenită realitate), în timp ce fondul muzical schimbat în blues vibrează la fel de puternic coarda sensibilă a celor ce participă.

Chiar dacă îţi scoţi căştile şi asculţi cum podeaua răsună de paşii celor ce dansează, iar vocile actorilor revin la modul unei reprezentaţii teatrale obişnuite, atmosfera emoţională continuă, eşti un martor mai obiectiv, însă nu poţi scăpa neafectat. Regia descarcă un carusel de stări, indelebil, prietenie, dragoste, remuşcare. Astfel că spectacolul este intens localizat emoţional, îl păstrezi în timpane, în imagini interioare mult timp după ce vei fi părăsit spaţiul ”perifericilor”. Identificăm o circularitate voit incompletă, revenindu-se în final la minimonologul de la început (”ţi-ai imaginat vreodată o pisică verde…”) cu aceeaşi intensitate, dar în faţa unui public perplex, căruia i s-a întâmplat ceva. Cât priveşte atmosfera iniţială de club, pe fondul căreia au fost prinşi spectatorii în convenţia teatrală, aceasta nu se mai poate resimţi şi nu este readusă.

Cei ce se vor încumeta să intre în ”purgatoriul” emoţional (petrecerea doar aparentă lasă loc pas cu pas melancoliei adânci) construit de Bobi Pricop –  petrecerea de tip silent disco ce constituie conceptul şi convenţia prin care povestea Elisei Wilk este adusă în actualitate, ar trebui poate să afle că Dani/ Dragoş Maftei, Bianca/ Natalia Corban, Boogie/ Alex Iuraşcu, Robert/ George Cocoş, Flori/ Camelia Dilbea şi Roxana/ Carmen Mihalache sunt 5 adolescenţi între 16 şi 19 ani emancipaţi, dar superstiţioşi, cu personalităţi accentuate, dar fragili, uneori indiferenţi, dar îndrăgostiţi de viaţă, în lumea specifică tinerilor de vârsta lor, fiecare cu conflictele, traumele, credinţele şi visurile sale. Dani e convins că numai o pisică verde imaginată te poate face să suporţi realitatea şi în acelaşi timp crede cu tărie că dacă îţi imaginezi ceva suficient de mult, acel lucru va ajunge să existe în realitatea, de aceea se asigură că nu-i va da drumul niciodată să se întoarcă acasă fetei cu o pisică verde pe tricou. Boogie crede că amestecul de pastile te ajută să evadezi din prezent, uitând de exemplu că fostei prietene, cea care l-a învăţat să deseneze un dinozaur fără să ridici creionul de pe hârtie, îi place acum de altcineva, sau că aceasta a fost omorâtă. Roxana e prietena cea mai bună a Biancăi, împărţind totul, chiar şi îngerul păzitor imaginat împreună. Robert crede că nu e momentul să aibă o prietenă, ci doar să impresioneze cât mai multe fete. Flori e sora Biancăi şi crede într-o mulţime de lucruri (că apropiind două oglinzi una de cealaltă şi privind înăuntru până ameţeşti vei vedea locul unde te duci după ce mori, că numărând ceva în concordanţă cu o dorinţă şi adeverindu-se numărul respectiv, ţi se va îndeplini dorinţa etc.). Flori se simte vinovată că a furat un nasture de la o tunică militară de la muzeu şi l-a cusut pe paltonul Biancăi, dorindu-i moartea. După ce aflăm de dispariţia fetei, precipitarea lui Flori este redată printr-un moment în care aceasta se deplasează în mod repetitiv, circular prin spaţiul împărţit deopotrivă de actori şi spectatori, toţi devenind actanţi. Bianca e acolo şi ea, de la început şi până la final, asigurându-ne că vrăjile surorii ei sunt nişte copilării, că ea nu va avea niciodată 20 de ani. Dar că în apropierea pământului sunt foarte multe planete, cele mai multe verzi şi portocalii, care câteodată au o viteză atât de mare că se izbesc unele de altele şi atunci se sparg în milioane de bucăţele – stelele. A muri nu e cine ştie ce chestie, ca şi cum ţi-ar trece prin faţă un fel de film cu viaţa ta. Înainte să mori, trăieşti. Şi după aia te trezeşti brusc pe una din stelele alea.

Sunt credinţele unor tineri exprimate într-un loc în care ne aflăm cu toţii, cei despre care se povesteşte, cei ce povestesc şi cei ce ascultă povestea. Privim la arcadele ascuţite, povestea lor e povestea noastră şi ieşim din acel loc deopotrivă familiar şi halucinant. Iremediabil schimbaţi. Pisica verde simbolizează locul în care visele şi moartea se întrepătrund, în care convingerile încep să prindă contur, iar realitatea e disimulată în spatele imaginilor, sunetelor şi simţirii. Pisica verde scormone prin cotloanele sufletului uman şi te conduce înspre tine însuţi, aşa cum eşti. 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală