Supa cu închisorile CIA, reîncălzită

În ultimii 25 de ani, politica românească a fost marcată de o mulţime de dispute virulente. În ciuda acestui lucru a existat întotdeauna un consens general în privinţa opţiunii euro-atlantice. Demersurile de aderare la UE, NATO şi relaţia specială cu Statele Unite nu au întâmpinat nici un fel de opoziţie semnificativă nici la nivelul clasei politice, nici la cel al populaţiei. Semnale din ultima vreme par să indice însă că există unele voci, deloc marginale, care şi-ar dori o modificare a acestei linii de politică externă. Nu neapărat o ruptură dramatică, acest lucru nu este posibil din cauza puternicilor simpatii pro-occidentale din societatea românească, dar oricum o  reorientare semnificativă.

Am avut mai întâi o declaraţie surprinzătoare a lui Ion Iliescu care a confirmat pentru săptămânalul german Der Spiegelexistenţa unui "sediu CIA" în România, cu trimitere la vechea chestiune a "închisorilor CIA" din Europa. Declaraţiile sale au fost întărite de Ioan Talpeş, care a condus SIE în perioada 1992 – 1997, care a susţinut şi el, pentru aceeaşi publicaţie, că CIA a avut în Romania un "centru de tranzit". E un subiect vechi de peste 10 ani, iar între timp nu s-a întâmplat nimic nou. Aşa că e surprinzător că el a reapărut în atenţia publică. E un fel de supă reîncălzită. Deci un jurnalist de la Der Spiegel vine special în România pentru a se întâlni cu Ion Iliescu, obţine imediat o declaraţie spectaculoasă a acestuia, incomodă şi pentru autorităţile de la Bucureşti şi pentru americani, o publică în Germania, şi imediat vine o reacţie de la Anne Brasseur, preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care salută afirmaţia fostului preşedinte şi cere ca "procurorii români să efectueze o investigaţie serioasă asupra faptelor şi să-i tragă la răspundere pe cei care au comis infracţiuni în acest context". Nu poţi să nu remarci două lucruri: sincronizarea remarcabilă a întâmplărilor şi mai ales faptul că subiectul a apărut practic din senin.

La o mică distanţă în timp, Adrian Năstase, aflat la Târgovişte, ţină să spună şi el că din moment ce toate "proiectele extrem de ambiţioase la nivelul Europei s-au topit în forme de egoism naţional" nu ar trebui să "rămânem blocaţi pe linia politică lansată în 2005". În opinia sa, interesele şi poziţiile României în interiorul Uniunii Europene ar trebui "reevaluate" după modelul altor ţări membre care s-au orientat către "zona BRICS, formată din Brazilia, China, Africa de Sud, China şi Rusia". Referirea la anul 2005 nu este întâmplătoare. E aici o trimitere la începutul mandatului lui Traian Băsescu în care s-au pus bazele partenariatului strategic cu Statele Unite. Aici bate Adrian Năstase într-o formulă foarte transparentă chiar dacă nu o spune explicit. Iar între "modelele de urmat" pe care le are în vedere se află, la nivelul regiunii, sunt fără îndoială Ungaria şi Grecia. Ca să sintetizăm, Adrian Năstase propune ca România să se îndepărteze de America, să cultive relaţii cât mai strânse cu China şi Rusia, principalii adversari globali ai Washingtonului, iar în interiorul UE să se alăture acelor ţări care militează pentru o "normalizare" a relaţiilor cu Moscova, ceea ce înseamnă implicit şi renunţarea la sancţiuni.

În fapt, poziţia lui Adrian Năstase nu este surprinzătoare. Ea este în mare produsul resentimentelor faţă de condamnările sale în Justiţie, de care ar fi responsabile, în opinia sa, puterile occidentale, cu precădere americanii (Înalta Poartă), prin sprijinul acordat acţiunilor anti-corupţie (văzute ca demersuri politice) şi împiedicarea demiterii lui Traian Băsescu în timpul puciului din vara anului 2012. Iată ce scria el, din închisoare, în octombrie 2012: “românii”, “oamenii”, “cetăţenii” şi-au petrecut următorii 8 ani (e vorba de mandatul lui Traian Băsescu) în minciună, haos, conflicte, până când Băsescu a ajuns şi el la 10% încredere publică – “Înalta Poartă” învăţase însă lecţia, aşa încât, în baza noii doctrine a statului de drept, deciziile unor instituţii bine controlate au devenit mai importante decât un vot popular masiv al unei democraţii vetuste".

În acelaşi timp, vedem cum un fost preşedinte al României oferă "generos" muniţie retoricii anti-americane cultivate intens, de multă vreme, de o serie de cercuri politice şi din mass media din Europa. În Germania, Der Spiegel este una din vocile proeminente din acest punct de vedere. Iată, doar câteva titluri recente: "Belicozitatea generalului Breadlove (comandantul forţelor ameriane din Europa) / Berlinul este alarmat de poziţia agresivă adoptată de NATO în privinţa Ucrainei", "Spionaj aproape de casă:  Serviciile secrete germane criticate pentru cooperarea cu NSA" sau "Un război purtat de pe pământ german: baza militară americană de la Ramstein joacă un rol cheie în atacurile cu drone". Este adevărat că săptămânalul Der Spiegel a publicat şi articole critice faţă de Rusia ("Rusia îşi pierde statura morală") sau altele în care descrie maniera în care operează propaganda Kremlinului în Germania. Însă la nivelul redacţiei există o componentă substanţială ostilă Americii.

Sunt mesaje convergente care într-o formă sau alta sunt evident în folosul Rusiei. Dovadă că RTa şi comentat pe larg episodul declaraţiilor lui Ion Iliescu (într-o manieră abilă în care fostul şef de stat a fost şi criticat). Subiectul nu a făcut totuşi multă vâlvă în cea mai mare parte a presei internaţionale influente, inclusiv în Germania, dovadă că mulţi l-au văzut drept unul artificial. Însă el poate fi util ca punct de plecare pentru agitaţia politică unor formaţiuni de stânga (verzii, liberalii din rândul cărora face parte şi d-na Brasseur) sau de extremă drepta, precum cele cultivate intens de vicepremierul rus Dmitri Rogozin. În paranteză fie spus, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sună impresionant ca nume, dar este, în fapt, o structură instituţională puţin relevantă, care cuprinde reprezentanţi ai unor parlamente din 47 de ţări, între care şi Rusia, care se întâlnesc doar de patru ori pe an.

Două sunt marile obiective strategice ale Kremlinului în acest moment: 1. deconectarea Americii de Europa, pentru a sparge frontul transatlantic, ceea ce ar pune în discuţie întreaga arhitectură de securitate de pe continent din acest moment; 2. cultivarea unor disensiuni în interiorul Uniunii Europene, pentru a dinamita adoptarea unei politici unitare şi ferme faţă de Rusia şi a crea astfel premisele, pe termen mediu, pentru acceptarea ideii de a negocia un nou aranjament de securitate, agreat în principal de Moscova şi Berlin, care să recunoască Federaţiei Ruse dreptul de a dispune de o sferă de influenţă pe care să o controleze în estul continentului, adică exact regiunea în care se află şi România. În mod ideal, din punctul de vedere al regimului de la Kremlin, acest nou aranjament nu ar trebui să includă Statele Unite. Acordul de la Minsk, în care americanii nu sunt implicaţi, ar putea fi văzut ca un prim pas în această direcţie.

E uşor de văzut cum declaraţiile de principiu ale unui fost prim ministru român şi "amintirile reşapate" ale unui fost preşedinte sunt în deplină rezonanţă cu interesele Kremlinului în regiune. O regiune în care, cu excepţia României, în mai toate celelalte ţări există simpatii substanţiale faţă de Rusia. În Bulgaria 25 de procente dintre bulgari ar dori integrarea în Uniunea Euroasiatică.  Simpatiile sunt şi mai pronunţate în Serbia, iar în Grecia, 63 de procente din populaţie simpatizează Rusia, în timp ce doar 23 procente văd Uniunea Europeană în aceeaşi lumină. Iar în Ungaria guvernul Viktor Orban întreţine relaţii apropiate cu Moscova, în ciuda sancţiunilor occidentale, în principal pentru a para criticile venite dinspre Bruxelles si Washington faţă de derapajele anti-democratice de la Budapesta.

Erodarea sprijinului popular masiv pro-occidental, inclusiv în relaţia cu Statele Unite, este destul de greu de realizat în România, la nivelul societăţii în ansamblu. Peste 80 de procente dintre români au percepţii pozitive despre Statele Unite, Germania, Marea Britanie sau Franţa. În cazul Rusiei, doar 25 de procente au opinii similare. Însă la nivelul decidenţilor politici este relativ larg răspândită credinţa că sprijinul american a jucat un rol major în declanşarea a ceea ce este perceput drept un adevărat desant DNA asupra clasei politice autohtone. Aşa că ideile exprimate de Adrian Năstase ar putea totuşi găsi destule urechi receptive la nivelul unei părţi a elitelor politice româneşti.