Turmente

Baza o constituie adjectivul beat, pe care l-am moştenit din latină (bibitus) cu tot cu sensul sǎu. Se pare, însă, că ocazionalul („cu mintea turburată de băuturi alcooliceˮ) nu ne-a mulţumit, astfel că pentru aplecarea spre o stare susţinută privind numita turburare s-a simţit nevoia unui nume aparte, beţiv, de asemenea cu antecesor latinesc (posibilul bibitivus), numindu-l pe cel cu patima (sau darul!) beţiei şi care poate ajunge, eventual, la rangul de „beţiv împărătescˮ. Nicio incriminare directă când determinativul beţivă priveşte subst. musculiţă sau chiar băutură. Dar, oricum, nu putem exagera cu moralizarea.

► Resurse interne. Mai întâi, deoarece turburarea minţii poate avea şi alte cauze; cineva poate fi beat şi de fericire, de dragoste sau de trufie. Iar Titu Maiorescu avea să descopere una din cele mai ciudate împrejurări privind dereglarea comportamentului unor semeni: Beţia de cuvinte, ca „privilegiu exclusiv al omuluiˮ. Din stimulent al inteligenţei, cuvântul, „consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligențeiˮ, primul simptom al îmbolnăvirii fiind acela că se produce „o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminteˮ.

► Importuri. Pentru nuanţarea eufemistică şi intrat în tehnolectul juridico-administrativ, dispunem, prin împrumut din franceză, de neologismul turmentat, asociat curent celebrului cetăţean pre- şi apoi propriu-zis electoral din „O scrisoare pierdutăˮ („tunˮ mai pe înţeles). Este, iarăşi, o problemă de registru, căci (a) turmenta şi turmentat, după etimon, înseamnă şi „a turbura psihic; a chinuiˮ, respectiv „frământat, agitat, chinuit, torturatˮ, uzuri livreşti, prezente la scriitori din secolul al XIX-lea. A fost preluat şi fr. tourment: suferinţa, tortura erau numite turment nu doar de Heliade sau N. Filimon („Nu se putea linişti de turmentele spirituluiˮ la Filimon), ci chiar de Vlahuţă: „acest turment…, mai chinuitor decât desperareaˮ. Confruntat cu lexicografia, mi-am amintit de primul meu contact cu un „turmanˮ, cel din manualul de franceză de clasa I de liceu al lui Jean (Ion) Climer; „confidenţa naivăˮ din versurile începând cu „Ah! dirai-je vous maman / Ce qui cause mon tourment?ˮ exprima preferinţa pentru „bonbonsˮ faţă de paternala „raisonˮ!

► Distribuţia s-a produs, aşadar, pe registre; ce să te mai încurci cu turmentatul de alcool, când vorbirea familiară a creat atâtea apelative, cumva înţelegătoare, poate chiar prevenitoare, în contactul cu semenii aflaţi în special în stadii incipiente ale turburării discutate: afumat, cherchelit, fǎcut, ba chiar aghezmuit, sfinţit sau tămâiat! Iar incidentele sau accidentele referitoare la astfel de pătimaşi relatate în mass-media sunt marcate, dacă nu de o veselă compătimire, cel mult de sarcasm: „De ce este în stare un botoşănean pentru o bere: un beţiv a fost surprins traversând strada în patru labeˮ (/adevarul.ro/); „Cum foloseşte un beţiv aparatul etilotest. Şi poliţiştii s-au prăpădit de râs…ˮ (un bătrân slovac, pus să sufle în etilotest, a crezut că este invitat să bea ceva din aparatul respectiv; /romaniatv.net/); „Poza care a rupt internetul în două! Un beţiv, adormit pe stradă, a fost înghiţit de un pitonˮ (undeva, în India; /spynews.ro/).

► Legǎmântul pǎtimaşului. Iată, la nevoie, şi asumarea moderaţiei (nu, nu a totalei abstinenţe), cu act în regulă (după Iorga, Braşovul şi românii…, Bucureşti 1905): „Şi eu Todoran Zelinca dat-am acest zapis al mieu la cinstită măna dumisale jupanului Morcăş Vognăr şâ Marcus Wagnerţ, precum să să ştii că eu aşa m-am prins înnaintea dumisale, într-un an să nu beau vin, nici rachiu, nici mied, ci, viindu-m betejală, de la Dumnezău, la betejală să beau cu socoteală, căte păţănel, iar, afară din betejală nici de cum. Iar, de m-ar afla dumnealui ca să beau vin, rachiu, mied, dumnealui să fie volnic cu aciastă scrisoare a mea, făr de nici o judecată să mă bage în obeade şi să mă bage în temniţa cea rea, şi 100 de lopăţ la cur, şi dumnealui să aibă a mă ţănea în temniţă, numai cu pită şi cu apă, un an. Pentru că eu aşa m-am legat înnaintea dumisale şi înnainte la oameni buni care mai jos să vor iscăli anume, ca să fie zapisul meu în tot locul şi la fieştece judecată credincios. Şi am pus eu degetul meu mai jos, în loc de peceate. 1730, 17–” (op.cit., p. 330).

► Monopol spart. De pe internet aflăm că într-o localitate din judeţul Arad, Pecica, primarul a montat (cu de la sine putere), în zona barurilor, semne de avertizare originale: în triunghiul mărginit cu roşu, se vede efigia unui bărbat în trei… labe (într-una ţine o sticlă), cu inscripţia „Cetǎţeni turmentaţiˮ (ar fi văzut aşa ceva într-o localitate din Germania). Aşadar, un câştig local şi pentru înţelegerea lexicului din „Scrisoarea pierdutăˮ a lui Caragiale. ◄