Ucraina, Putin şi Olimpiada

Vladimir Putin a cheltuit $51 de miliarde (mai mult decât au costat, la un loc, toate celelalte jocuri olimpice de iarnă organizate în perioada post-belică!) pentru a face din Olimpiada de la Sochi o tribună pentru ambiţiilor geopolitice ale Rusiei. A fost în egală măsură şi un exerciţiu personal de PR, motiv pentru care The New York Times vorbea despre Sochi ca despre un fel de Alice In Putinland. De altfel maniera în care au fost organizate olimpiade precum cele de la Beijing sau Sochi, atmosfera generală dominată de puternice accente naţionaliste şi temeri paranoice faţă de eventuale proteste, diferă semnificativ faţă de ceea ce am văzut în alte părţi, la Londra în 2012 sau la Vancouver în 2010, pentru a ne referi la cele mai recente evenimente similare. La Sochi, de pildă, singurul loc în care puteau fi organizate eventuale acţiuni de protest (evident, dacă obţineai o autorizaţie de la autorităţi) era un mic parc situat la câţiva kilometri distanţă de satul olimpic. O ilustrare concretă a manierei de operare în practică a aşa numitului concept de "managed democracy" inventat la Kremlin. Oricum, spiritul olimpic atât de des invocat în discursurile de deschidere şi de închidere ale Jocurilor Olimpice nu mai are demult acoperire în practică. Cinci dintre cele 12 medalii de aur ale Rusiei (care şi-a văzut astfel cu ochii visul de a ocupa în final prima poziţie pe ţări) au fost câştigate de doi sportivi de import (un american şi un sud-corean), o practică de altfel utilizată din plin şi de alţii, de la nemţi la turci.

Din păcate pentru preşedintele rus, care încheiase anul 2013 în triumf (Forbes l-a considerat cel mai influent om de pe planetă), uriaşa investiţie cu vizibile accente propagandistice în Olimpiada de la Sochi a fost serios umbrită de eşecul umilitor suferit la Kiev. Euro-Maidanul din centrul capitalei Ucrainei (Piaţa Independenţei) a răsturant, cel puţin pentru moment, toate calculele hârtiei care păreau să indice în mod clar faptul că Rusia câştigase partida în faţa Uniunii Europene, ţara urmând a fi ancorată în mod ferm în sfera de influenţă a Moscovei. Pentru Vladimir Putin blocarea semnării unui acord de asociere, aşa numitul Partenariat Estic, între Bruxelles şi state desprinse din fosta Uniune Sovietică a fost un obiectiv strategic de prioritate zero. A recurs la tot arsenalul de mijloace: ameninţări, şantaj (instituind embargouri artificiale la importuri sau folosind pârghia livrărilor de gaze), mită (a oferit Belarus influxuri financiare de miliarde de dolari anual, Ucrainei $15 miliarde şi preţuri reduse la livrările de energie plus alte sume semnificative unor ţări din Asia Centrală, precum Kirghistanul).

Din această perspectivă, eşecul de la Kiev trebuie privit într-un context mai larg pentru că, e o "pierdere de faţă" pe care Putin nu o va digera foarte uşor. De altfel iritarea, frustrările Moscovei sunt vizibile. I s-a reproşat deschis lui Viktor Ianukovici că nu a intervenit în forţă împotriva manifestanţilor. A făcut-o ceva mai voalat premierul Dmitri Medvedev, care a declarat că Rusia nu are de ce să ofere sprijin financiar unui guvern slab, şi mai explicit Serghei Glaziev, consilierul oficial al lui Putin pentru Ucraina, care le reproşa autorităţilor de la Kiev că în loc să apere statul negociază cu manifestanţii. Alexander Prohanov, un comentator politic apropiat de Kremlin, a mers până acolo încât să-l considere pe Ianukovici un trădător: "se teme să verse sânge, dar ce contează asta atunci când civilizaţia rusă este în pericol". Reproşurile sunt însoţite de acuzaţii din cele mai mirabolante la adresa Occidentului despre care spune că instigă şi sprijină "acţiunile teroriste" de la Kiev. Glaziev îi acuză pe americani că instruiesc rebeli în incinta ambasadei, iar despre ministrul de externe al Suediei, Carl Bildt, se spune că vrea să se răzbune pentru înfrângerea suferită de suedezi la Poltava în faţa lui Petru cel Mare cu 300 de ani în urmă.

Sigur, e ridicol să crezi că occidentalii ar putea orchestra aşa, din senin, manifestaţii masive precum cele de la Kiev care au adunat sute de mii de oameni, dar acest gen de remarci extrem de agresive ilustrează atmosfera generală de la Moscova şi lasă să se înţeleagă că Rusia este departe de a se fi împăcat cu noua situaţie în ciuda asigurărilor date de Barack Obama lui Vladimir Putin că evoluţiile din Ucraina nu trebuie privite prin prisma confruntărilor est-vest. La Kremlin ele exact aşa sunt percepute pentru că afectează ambiţiile lui Putin de a construi o replică geopolitică la Statele Unite, la Occident în general. În plus, Maidanul de la Kiev ar putea fi eventual o sursă de inspiraţie pentru opoziţia din Rusia mai ales în condiţiile în care economia nereformată a Rusiei, afectată de tendinţa preconizată de scădere a preţurilor pe piaţa energetică, nu va mai fi în stare să suporte subvenţiile generoase oferite de stat populaţiei. Ne aşteaptă cu siguranţă o perioadă extrem de complicată pentru că e departe de a fi clar ce se va întâmpla în Ucraina în perioada următoare. Orice e posibil, de la secesiune la un război civil. Ca ţară vecină, România e cât se poate de direct afectată. Cu toate că, regretabil, în ciuda poziţionării geografice, Bucureştiul se comportă ca un actor periferic. Principalii actori politici de la noi sunt preocupaţi exclusiv de bătălia din USL, iar diplomaţia românească pare depăşită de evenimente şi oricum este grevată din start în demersurile sale potenţiale de reputaţia discutabilă a ţării din acest moment. O comparaţie cu rolul central jucat de Polonia, şi nu doar în acest caz, e pilduitoare. Asta ar trebui să ne pună serios pe gânduri pe toţi, de la politicieni la mass media şi mediile academice, pentru că la inflamări naţionaliste pe subiecte mult mai puţin importante suntem campioni la reacţii. Însă, cu bună probabilitate, acest lucru nu se va întâmpla.