Curs practic de revolutie romana

Se ia un popor balcanizat in sos propriu si se indobitoceste 45 de ani cu ideologie comunista. Se pastreaza bine izolat de orice curent de aer proaspat, timp in care se indeparteaza cu cutitul majoritatea urmelor de normalitate, insistindu-se in special asupra zonei craniene. Dupa ce poporul se macereaza bine, se scoate in strada, de preferinta in decembrie 1989. Peste aceasta compozitie se toarna un amestec de gloante de diferite calibre, provenind de regula de la o armata puternic ideologizata, total deprofesionalizata si condusa adesea de timpiti. Se vor obtine astfel in jur de 1000 de cadavre, in numele carora unii vor intreba, agasant si neintrerupt: cine e de vina pentru acesti morti? Coliva se serveste in functie de posibilitati.
Lasind la o parte aerul macabru al acestei descrieri, se poate spune ca reteta de mai sus reda destul de bine esenta a ceea ce s-a intimplat in decembrie ’89. Dincolo de libertate si democratie, ceea ce s-a intimplat la sfirsitul deceniului noua inseamna pentru citeva mii de romani, in primul rind, moartea unor oameni teribil de concreti: soti, parinti, frati, prieteni. Pentru moartea acestora, cei ramasi in viata asteapta de noua ani raspunsul la o singura intrebare: cine e vinovat? Mai ales ca cei veniti la putere in ’96 (si in numele mortilor din decembrie ’89) au promis, in frunte cu presedintele Constantinescu, ca vor oferi romanilor adevarul despre cele intimplate in zilele prabusirii regimului ceausist. Au promis, dar iata ca acum, dupa doi ani de aflare la putere, domniile lor ridica din umeri si ne spun spasiti ca s-au inselat: nu e chiar asa usor de aflat "ce" si "cum", deci iubitul popor ar trebui sa nu se mai impacienteze asa de tare pe la usile alesilor natiei.
Cu toate driblingurile celor de sus, lumea a cam inceput sa inteleaga de unde au venit gloantele aducatoare de moarte ori infirmitate. Odata cu trecerea timpului, devine din ce in ce mai clar ca majoritatea mortilor si ranitilor din decembrie ’89 au avut parte de gloante pornite din armele armatei romane. Care nu trebuie culpabilizata in bloc, ni se spune apasat, imediat ce armata intra in colimator. Bineinteles, e un lucru elementar, armata insemna si inseamna zeci si sute de mii de oameni, iar de omorit n-au omorit zeci si sute de mii, ci doar citeva zeci ori sute de militari. Despre acestia e vorba si despre vinovatia lor.
Cit de vinovati sint ei? Cit de vinovat e un soldat de 18 ani, instruit mai mult la cules porumb ori la scos sfecla, un baiat de 18 ani caruia i se spune ca ne ataca ungurii, dupa care e aruncat in noapte, ca sa mitralieze comandourile speciale venite sa fure Transilvania? E posibil ca majoritatea gloantelor ucigase sa fi pornit din armele unor astfel de pseudo-soldati, care cu greu ar putea fi considerati vinovati de macelul in care au fost impinsi.
Cu totul alta e situatia atunci cind vine vorba de ofiteri si subofiteri. Fiind militari de cariera, ei aveau drept unica profesie razboiul. Iar razboi inseamna si tensiune nervoasa, dezinformare, situatii limita, ambuscade, confuzie, lupte de strada, adica tot tacimul din decembrie ’89. Chiar daca au si ei dreptul la circumstante atenuante, ofiterii si subofiterii care au ucis in acele zile au o altfel de responsabilitate decit subordonatii lor, aflati vremelnic sub arme. Cit despre cei care au facut exces de zel, incalcind chiar regulamentele militare ale regimului comunist, acestia nu mai au nici o scuza, indiferent daca sint generali activi ori plutonieri in rezerva.
De buna seama ca niste evenimente cum au fost cele din ’89 nu pot fi judecate cu rigla si compasul. Indiferent insa de complexitatea unei asemenea situatii, lucrurile trebuie lamurite pina la capat. Altfel, riscam ca gunoiul ascuns sub covor sa infesteze aerul si asa imbicsit al unei societati care respira din ce in ce mai greu. (Lucian POSTU)
Minerii au ajuns reformisti fara de voie
Cimpu lui Neag, Petrila Sud, Dilja si Barbateni. Aparent, acestea sint nume oarecare in toponimia Vaii Jiului, locuri unde traiesc mineri sau sint exploatari miniere. Insa nu este chiar asa. In aceste locuri, economia Romaniei pierde milioane de dolari pe an, printr-o procedura extrem de simpla, descrisa precis de un ministru: minerul coboara in mina cu cinci mii de lei in buzunar, bani pe care ii da statul, iar dupa opt ore, apare la suprafata doar cu o mie. Si foarte probabil ca nu din vina lui.
Acestea nu sint singurele zone in care Romania pierde bani, de noua ani incoace, de cind tara are ca ideal economia de piata. Problema este ca, in acelasi rastimp, zeci de mii de mineri au fost lasati sa creada ca pot face legea in regiune si ca nu isi vor pierde locurile de munca pentru ca sint prea puternici.
Acum, in pragul inchiderii, ei cer inca vreo citeva luni pentru a demonstra ca minele ar putea fi rentabilizate. Pe banii publici, bineinteles, pentru ca, la randamentele de exploatare actuale, nimeni nu ar risca sa organizeze minele pe principiile economiei de piata. Liderii minerilor, dovedind aceeasi prostie cronica precum majoritatea sefilor de sindicate socialiste, au ales ca mijloc de presiune greva generala.
Oprind activitatea in mine, minerii au dat, singuri, exemplul tipurilor de masuri care pot fi luate pentru stoparea pierderilor. Au devenit reformisti, din prea mult zel antireformist. Chiar ministrul Industriei s-a declarat multumit de greva: oprirea activitatii va duce la scaderea pierderilor. Si, cum scaderea pierderilor este scopul reformei, se poate spune ca masura sindicatelor este reforma pura.
Acum, guvernul da semne ca ar vrea sa se apuce de reforma, chiar si cu pretul rascoalelor locale, ca rezultat al inchiderii minelor. Motivul restructurarilor economice este unul singur: eficienta, care ar fi trebuit sa fie cuvintul de ordine al tuturor guvernelor, de la Roman la Ciorbea. Pentru economie, inchiderea minelor nerentabile ar avea, cu siguranta, efecte pozitive. Pentru simplul cetatean, rezultatele s-ar putea simti in stabilitatea preturilor si impozitelor catre stat, care va fi despovarat de intretinerea tocatorilor de resurse si bani.
Singurii care ar avea oarece motive de temere ar fi politicienii actualei coalitii, care ar pierde, pentru multa vreme, procentul de 1% din electorat, cit reprezinta minerii. Miza reformei, bunastarea nationala, este, insa, mult mai importanta: reformele vor trebui continuate, chiar cu pretul locurilor de munca ale minerilor. Care, oricum, vor primi zeci de milioane de lei compensatii. (Dan POPA)