Caută 
5 MIN
„Venedikt Erofeev (1938-1990) este poate cel
mai marginalizat scriitor rus din perioada
sovietica, autorul unei singure opere de forta,
poemul «Moscova-Petuski». Ca si un alt mare
«poem» al literaturii ruse («Suflete moarte»),
«Moscova-Petuski» cuprinde relatarea unei
calatorii (de data aceasta a unui «bautor
metafizic») pina la un orasel industrial din zona
Moscovei, parcursa intr-o extraordinara stare de
betie si lirism. Eroul poemului nu ajunge insa la
iubita si copilul lui, se pomeneste din nou la
Moscova, unde este ucis de niste derbedei intr-
un stil aproape kafkian. Este o carte redusa ca
dimensiuni, pe de o parte cutremuratoare, pe de
alta parte de un haz fabulos”. (Emil Iordache)
*
Asa prezinta Emil Iordache, carturarul mort de
putina vreme, cartea pe care a tradus-o si a
aparut in Editura „Cartier”, anul trecut. L-am
cunoscut pe Iordache (prin noiembrie) si a venit
vorba de Erofeev. Mi-a propus sa-mi telefoneze
peste citeva zile, il interesa sa citesc si eu cartea
si sa-i spun ce cred. La citeva zile, insa, am citit
in ziar ca a murit. Dupa moartea lui, am cautat,
bineinteles, „Moscova-Petuski”. Sint un cititor
mai sceptic decit odinioara; mai ales inflatia
editoriala si un snobism care deformeaza cursul
normalei aprecieri a cartilor m-au transformat
intr-un cititor bine temperat. Ma asteptam sa
descopar doar un scriitor care sa ma intereseze,
desigur. Dar am gasit o carte care te retine, care
te ameninta ca se termina, care te captiveaza.
Stiam ca Erofeev este un scriitor; dar am gasit si
un filosof al secolului, un filosof al disperarii.
*
Erofeev a dus o viata sovietica oarecare, dar din
categoria vietilor sovietice mizerabile. Cu
siguranta, personajul principal al povestirii, de o
discretie cvasi-anonima, reprezinta tocmai
categoria sovietica a omului oarecare. De fapt,
povestea este mai degraba lipsa oricarei povesti,
a unei actiuni. Subiectul este abulia insului redus
la dimensiunea unei unitati anonime pierdute
intr-o masa haotica, innebunita de un stil de viata
impus fortat, in contradictie evidenta cu structura
lui sufleteasca, un pervertit de buna credinta.
Personajul care urca la Moscova pentru a
ajunge la Petuski este un rus betiv; foarte rus si
foarte betiv. Amindoua aceste stari, cind se
combina, iau o forma speciala. (Un alcoolic
german cred ca este mai intii german si apoi
alcoolic; in cazul rusului, planurile sint, probabil,
inversate.) Oricum, in vagonul in care
calatoreste, mai toata lumea este beata; dar o
betie „lirica”, sub semnul unor chinuitoare
nostalgii; cu cit creste doza de bautura, cu atit
nostalgia acestor personaje este mai mare…
Nostalgia… dar spre ce, spre ce obiectiv?
Nostalgia ca nostalgie, mai intii. Apoi nostalgia
dupa ceva „metafizic”, dorul unui ipotetic tarim,
un fel de rai, cu niste ingeri… Dar totul este un
vis de dragul visului… Nimic nu are rost, doar
inca o doza de „energie pentru visare”… adica
alcoolul. Doza poate fi inlocuita, eventual, cu
surogate. Surogate eficiente. Se schimba pareri,
se dau retete, visul devine o urgenta vitala si
alcoolul este singele visului. Fara vis nu putem
trai… nu putem ajunge nici macar acolo unde ne
indreapta o chemare imprecisa, acolo unde este
probabil lumea de dincolo, poate este chiar raiul
cu ingeri care ne asteapta. Pina atunci este
nevoie sa traim. Votca, in toate combinatiile
posibile, vinul, de la Xeres la rozalia de
pomusoara si alte soiuri de vinisor, amestecuri
ingenioase, toate bune la nevoie, nu mai vorbim
de coniacuri rafinate, fine, sau de tequila, de
ginuri, de… orice, in amestecuri fanteziste, orice
poate intretine visul. Chiar un vis nating, diform,
dar si acela este bun, si acela te poate scoate
din cotidianul labartat, din mocirla, este bun orice
poate tine locul unei scintei gata sa declanseze
combustia necesara.
Trenul merge… betia se inteteste… Povestirile
devin fabuloase…
Se discuta, de exemplu, despre „retete”.
Retetele sint respectate si invatate cu o grija
farmaceutica: „Viata ii este data omului o singura
data si trebuie s-o traiasca in asa fel incit sa nu
greseasca retetele” spune personajul principal,
parafrazind o expresie celebra din „Tinara
Garda” a lui Fadeev. Produsele au devenit
„clasice” si au denumiri poetice: „Sarutul matusii
Clava”, „Lacrima comsomolistei”, „Spiritul
Genevei”, „Balsamul Canaanului”. E o intreaga
filozofie in aceasta alchimie, un mestesug
rafinat, un sens magic. Astfel, „Balsamul
Canaanului” contine: denaturat – 200 g, bere
„catifelata” – 200 g, Serlac filtrat – 100 g. Este atit
de bun acest produs, incit pare un imn; de
aceea se mai cheama „Imnul tineretului
democrat”. Are insa defectul de a precipita
vulgaritatea si fortele oculte, latente. Pentru a
preintimpina aceasta complicatie, se poate
utiliza bautura denumita, in limbaj diplomatic,
„Spiritul Genevei” (colonie „Liliac alb” – 50 g.
Lotiune impotriva transpiratiei picioarelor – 50 g,
Bere Jiguliovskaia – 200 g, lac industrial – 200 g).
Betia, se stie, este de mai multe feluri; cea mai
rafinata poate fi produsa de „Lacrima
comsomolistei” (Lavanda – 15 g, verbina – 15 g
apa de colonie marca „Apa de padure” – 30 g, oja
pentru unghii – 2 g, Elixir pentru dinti – 150 g,
Limonada – 150 g).
Sigur, este imposibil sa epuizam subiectul; se
impune un tratat (exista, are circulatie printre
cunoscatori), dar cred ca am sugerat simtamintul
care anima pe bunul consumator de elixiruri.
De la Moscova la Petuski se bea pina la coma si
apoi inapoi din coma. La trezire se spun povesti
in ris hohotitor, se pling iubiri pierdute sau
inchipuite si se tot viseaza la ceva… ceva care,
iarasi, este dincolo, poate raiul, sau macar niste
ingeri cumsecade te vor duce undeva, intr-un
spatiu… intr-un loc… intr-o primavara…
„Pentru ca, la urma urmei, ca si viata trista, trista
este si betia facuta sa te scoata din tristete; dar
tare trista”, spune unul dintre declasatii calatori…
*
Nu stim cind s-au facut cele trei ore de drum, cit
au insumat de fapt ele, totul se incurca in
dimensiunea spiritului sovietic, … a fost o zi, o
noapte; cine stie… cum, te trezesti, dirdiind,
tremurindu-ti miinile si dintii pina apuci sa te
remontezi cu oricare din preparatele la
indemina, dar mai ales tragind pe git, direct din
sticla de vodca izbavitoare.
Personajul se trezeste, cindva, inapoi la
Moscova, in fata Kremlinului, poate ca un simbol
de emblema onirica. Niste derbedei il bat cu
sadism, pina la agonie, distrindu-se cu pofta.
Intre vis si moarte, pare a simti tarimul visat, raiul
abstract, ingerii cu aripi ocrotitoare. Dar: „Ingerii
au izbucnit in ris. Stiti cum rid ingerii? Sint niste
fapturi infame, acum stiu. Sa va spun cum au
izbuznit in ris ingerii? Cindva, in Lobns, linga
gara, un om a fost taiat de tren intr-un fel de
neinchipuit: toata jumatatea de jos i-a fost
tocata, iar jumatatea de sus de la briu i-a ramas
vie si statea drept linga sine asa cum stau
busturile.
Trenul plecase si jumatatea aceea ramasese cu
fata nedumerita si gura intredeschisa. Multi
intorceau capul. Niste copii au dat fuga la mort,
au ridicat de pe undeva un chistoc de tigara care
inca mai fumega si l-au pus in gura mortului. Si
copiii tot topaiau.
Asa si ingerii, rideau acum de mine. Ei rideau si
Dumnezeu tacea”.
*
Marea descoperire a personajului a fost
ingrozitoarea fata a ingerilor.
Este metafora filozofica a lui Erofeev.
Constantin ROMANESCU
