Liturghia politica

Biserica Ortodoxa Romana a gasit formula magica prin care sa stirneasca spiritele. A devenit o regula ca dupa fiecare excursie a BOR in lumea politica sa iasa scandal. Asa a fost cind Bartolomeu Anania a propus implicarea mai activa a BOR in politica, la fel se intimpla si acum cind se pregateste, cu sprijinul fortelor politice, construirea unei gigantice catedrale patriarhale, numita "a Mintuirii Neamului". Disputa publica legata de oportunitatea ridicarii acestei constructii ciclopice are deja o istorie de mai mult de o suta de ani, dar argumentele pro si contra sint mereu aceleasi. Cei care se opun fie nu vad deloc utilitatea simbolica a acestei catedrale, fie sustin ca Romania nu-si poate permite o cheltuiala de circa 100 de milioane de dolari – cit ar costa acest monument faraonic. Ei sustin ca monumentalismul la care aspira ierarhii BOR nu are nici un precedent in traditia culturala romaneasca (care a cultivat biserica de mici dimensiuni, "smerita") si aduce in mod ingrijorator a ceausism eclesiastic. Apoi, mai spun ei, construirea unei biserici care sa fie mai ceva decit toate celelalte are suparatoare trasaturi centraliste. Nu bisericile sint problema, ci lipsa credintei, postuleaza oponentii – care nu ezita sa-i acuze pe capii ortodoxiei de frivolitate mundana si chiar de megalomanie. Invocarea "compromisurilor" prelatilor de pe timpul comunismului isi are locul sau in argumentatiile "subversive" (psihanalitice) care sugereaza ca dorinta excesiva de vizibilitate a ortodocsilor vrea sa faca uitat pacatul pactului cu diavolul. De partea cealalta, contraargumentatia sustinatorilor proiectului catedralei patriarhale este mai putin teoretica si mai mult afectiva. Este invocata "istoria milenara", traditia voievodala si mai ales Stefan cel Mare. Poporul roman, clameaza patetic sustinatorii, merita o constructie mareata, ca o expresie de prim rang a unui "genius loci". Nici costurile nu sint prea mari, adica, sustine Teoctist in inconfundabila-i sofistica, "mult mai putin decit un suflet de om".
Ceea ce mira cel mai mult la aceasta catedrala este legarea ei de ideea de neam. Este pentru prima data in istoria ortodoxiei cind o catedrala capata un hram abstract, cu rezonanta nationala. Si aici e problema. Ideea construirii Catedralei Minturii Neamului este semnificativa pentru felul in care se amesteca la noi ortodoxia si nationalismul. Si cum nationalismul este de vreun secol incoace unul din principalele instrumente politice, intelegem mariajul dintre BOR si Puterea secularizata. Biserica a devenit consubstantiala Statului, si a admis sa lucreze in folosul Puterii, oricare ar fi aceasta. Iar Puterea a vazut in Biserica o institutie cu rol de management social si o sursa de solidaritate. Nu ne surprinde calculul rece al puterii care urmareste sa-si treaca in cont capitalul simbolic al Bisericii. Ne surprinde, in schimb, usuratatea cu care Biserica se lasa antrenata in jocul alunecos al politicului. De buna seama, mai marii Bisericii accepta acest joc pentru iluzia de putere care le-o ofera.
Ideea construirii catedralei a aparut dupa razboiul de independenta dintr-un motiv banal, dar cit se poate de semnificativ: dintre cele peste o suta de biserici existente atunci in Capitala, nici una nu era suficient de incapatoare pentru a-i primi pe toti cei care luau parte la slujbele oficiale cu ocazia sarbatorilor nationale. Apoi, proiectul a fost resuscitat in perioada interbelica pentru a oferi un loc de celebrare, in cadru impresionant, a Marii Uniri. Tot pentru celebrarea marilor sarbatori nationale se cere acum ridicarea catedralei. Vedem astfel ca puterea pune mare pret pe amplele manifestatii publice cu caracter festiv. Nu intimplatoare a fost si parada militara organizata de 1 decembrie. Puterea politica pune in aplicare o formula invechita de management social in care crediteaza Biserica si Armata cu virtuti de pedagogie colectiva. In aceasta viziune, crestinismul nu este o credinta ci furnizorul unui set de reguli de comportament social care, nu intimplator, este cel impartasit de puterea secularizata. Formula este invechita pentru ca ceea ce in Occident face societatea civila, politicienii de la noi spera sa faca Biserica si Armata. (Adrian CIOFLANCA)
Orientul Mijlociu la rascruce
Butoiul de pulbere din Orientul Mijlociu a mai capatat un focos
Ieri, la inmormintarea Regelui Hussein al Iordaniei, au fost prezenti circa 30 de sefi de state sau de guvern, aceasta asistenta depasind ca importanta pe cea inregistrata la funeraliile lui Yitzak Rabin. De la Bill Clinton si Boris Eltin, incluzind trei fosti presedinti americani (George Bush, Jimmy Carter si Gerald Ford), numarindu-i pe Jacques Chirac, Gerhard Schroeder, Printul Charles, Kofi Anan, si reusind sa-i stringa alaturi pe Benjamin Netanyahu, Hafez al-Assad, Hosni Mubarak ori Yasser Arafat, cortegiul a fost absolut impresionant. Iar semnificatia acestei adunari fara precedent nu poate fi decit una singura: fragilul "status quo" din Orientul Mijlociu este in pericol, si fiecare incearca sa se asigure ca interesele sale in zona nu sint in pericol sau, dimpotriva, cauta sa profite de pe urma disparitiei regelui iordanian.
Moartea lui Hussein nu constituie, de altfel, decit primul episod din ceea ce analistii au denumit "drama succesiunilor din lumea araba". Asa cum problemele de sanatate ale lui Hussein nu mai reprezentau demult un secret pentru nimeni, la fel stau lucrurile si pentru presedintele sirian Hafez al-Assad, pentru liderul palestinian Yasser Arafat sau pentru Regele Fahd al Arabiei Saudite. Mai mult, Hosni Mubarak are deja 71 de ani si nu vrea sa numeasca un vicepresedinte, iar informatii recente arata ca liderul spiritual iranian, Ali Khameney, ar fi si el atins de cancer. Ori, in acest moment, este absolut imposibil sa-ti inchipui cum va arata Orientul Mijlociu dupa disparitia acestor actori principali ai scenei politice din regiune din ultimii zece, douazeci sau chiar (cazul lui Hussein) cincizeci de ani.
Cazul Regelui iordanian este insa unul special. Nimeni n-a stiut mai bine decit el sa fie prieten cu (aproape) toata lumea si sa nu-si strice definitiv relatiile cu nimeni (asistenta record de la funeralii nu este decit una dintre dovezi). E drept, a fost nevoit toata viata sa faca o echilibristica aparent imposibila, determinata si de pozitia geografica deosebit de ingrata a tarii sale, care are vecini ca Israelul, Siria, Irakul si Arabia Saudita. Dar, de bine de rau, "micul Rege" a reusit, fiind intotdeauna o prezenta importanta (si respectata) in toate momentele care au marcat regiunea.
Tocmai de aceea, toata lumea il priveste cu o deosebita atentie pe mostenitor, fiul sau cel mai mare, Abdallah. Desemnat ca succesor de-abia pe 25 ianuarie (dupa ce timp de mai mult de treizeci de ani s-a stiut ca dupa Hussein se va urca pe tron fratele sau Hassan), el reprezinta o mare necunoscuta pentru mediile politice. Desigur, in prima sa declaratie oficiala a afirmat ca el reprezinta continuitatea, dar asta nu inseamna mare lucru, pentru ca altceva tot nu putea spune. E clar insa ca, pe plan extern, presiunile asupra lui deja au inceput (din partea Israelului, pentru a da un singur exemplu, au asistat la funeralii presedintele, primul ministru si ministrul de externe!), in timp ce, pe plan intern, brutala inlaturare de la succesiune a lui Hassan deschide perspectiva unor lupte intestine deloc agreabile. Din acest punct de vedere, rarele pareri care provin din cercurile oficiale iordaniene sint impartite, unii sustinind ca fratele fostului suveran ar putea sa joace un important rol alaturi de nepotul sau, in timp ce altii cred ca, dimpotriva, ambianta deteriorata din familie va constitui un permanent focar de tensiune.
Un singur lucru cert exista in acest ocean de incertitudini: pe termen scurt, nimeni nu este tentat sa submineze fragila stabilitate existenta in zona. Cit de scurt, ramine de vazut. (Marius CRISTIAN)