Principiul echilibrului

In noianul de comentarii aparute in ultimele luni pe marginea actualei faze a crizei economice si financiare mondiale, era de asteptat sa se faca auzite si referiri la componenta ei politica. Ele nu suscita acum prea mult interes, in prim-plan aflindu-se temele mai urgente: situatia Greciei, riscul intrarii in vrie a altor economii din periferia sudica, expunerea la risc a marilor banci si, in fond, viitorul zonei euro. Dezbaterea se axeaza in primul rind pe dimensiunea economica, si de aici se face trecerea catre politic. In ceea ce priveste Uniunea Europeana, acest fapt nu trebuie sa ne mire, intrucit pina acum integrarea politica – cu plusurile si minusurile ei –  a fost in mare masura influentata si chiar inspirata de argumente economice.

Iata insa ca, in virtejul evenimentelor, unii lideri de opinie gasesc resurse pentru a atinge si chestiuni politice de fond. Intr-un interviu acordat luna trecuta unei influente publicatii germane, „Der Spiegel", ministrul de finante Wolfgang Schäuble recunostea faptul ca sistemele occidentale industrializate se confrunta cu probleme serioase, iar oamenii din alte parti ale lumii sint interesati sa vada „daca  societatile noastre, bazate pe libertate, cu procesele lor democratice prelungite pe intervale mari de timp, vor reusi sa si le rezolve".

Observatia lui Schäuble ne reaminteste faptul ca democratia trebuie sa se legitimeze si prin capacitatea de a asigura o buna functionare a sistemului economic bazat pe capitalism si piata libera. Fara a exagera in mod nepotrivit provocarile ce vin astazi din partea modelelor bazate pe autoritarism si capitalism „dirijat", este evident ca in momentul de fata multe societati aflate in cautarea dezvoltarii privesc cu interes catre China, Rusia ori alte tari care experimenteaza solutii de acest gen.

Nu ne aflam intr-o perioada de competitie directa intre sisteme, de tipul celei existente in perioada Razboiului Rece. Nu se poate spune ca a aparut deja un model rival care sa conteste ordinea generata de mariajul istoric intre democratie si capitalismul pietei libere, specific Occidentului. Insa, pe fondul prelungirii crizei si al inmultirii semnelor de slabiciune manifestate de pilonii actualei ordini economice mondiale (Statele Unite, UE, Japonia), remarca rezervata a ministrului de finante german poate fi citita intr-o cheie pesimista. Asa cum s-a intimplat si in alte momente ale istoriei moderne, esecul de a gestiona crize economice a dus, pentru puterile zilei, la mari complicatii politice.

Referindu-ne la Uniunea Europeana si la zona euro, este evident ca Schäuble vorbeste si de pe pozitia actorului implicat in eforturile de stabilizare. UE nu poate reactiona suficient de rapid in chestiuni atit de dificile precum criza periferiei sudice, iar tergiversarile si declaratiile contradictorii nu fac decit sa accentueze criza de credibilitate. De-a lungul timpului, ministrul federal de finante s-a manifestat constant in favoarea unei mai pronuntate integrari in domeniul politicilor fiscale si bugetare. O serie de progrese limitate au fost inregistrate, insa reactiile considerate a fi satisfacatoare in primavara par astazi extrem de palide.

Wolfgang Schäuble si cancelarul Angela Merkel au fost, in ultima vreme, tinte preferate ale criticilor procesului politic comunitar. In mare masura, eforturile lor de a concilia obiectivele de politica interna cu exigentele managementului zonei euro au esuat. Ambii au fost pusi in situatia de a practica la nivel european altceva decit au predicat (si practicat) pe plan national. Din acest punct de vedere, merita retinuta observatia lui Schäuble ca majoritatile, aflate la baza democratiei, au adesea tendinta de a cheltui mai multi bani decit reusesc sa stringa.

Germania postbelica a incercat sa se protejeze de acest risc, iar in cadrul Uniunii Europene exista astazi un flanc nordic extrem de ferm in privinta disciplinei bugetare. Insa remarca nu este o simpla sageata indreptata impotriva vecinilor mai cheltuitori din Sud (si pentru care Schäuble este, desigur, o persoana extrem de nepopulara). Reprezentind ecoul uneia dintre celei mai vechi si mai influente critici la adresa sistemului democratic, aceasta constatare va sta probabil la baza atitudinii germane fata de orice nou proiect de integrare la capitolul politicilor financiare, indiferent care va fi in viitor structura zonei euro si a Uniunii, in ansamblul ei. Daca se va ajunge la asa ceva, rezultatul va avea drept nucleu principiul conservator al echilibrului.

In 1991-1992, Germania reusea sa conditioneze integrarea monetara europeana de adoptarea unui model centrat pe Bundesbank – si era o perioada in care statul german, recent unificat si din multe puncte de vedere inca timid, manifesta o deferenta considerabila fata de partenerii sai, mari si mici. Acum, daca va fi sa se puna problema unei integrari economice mai pronuntate, este greu de crezut ca rezultatul va devia prea mult de la linia dorita de Berlin. Germania nu numai ca s-a transformat intr-un creditor oficial al Uniunii, dar – au observat-o multi – nu mai este chiar atit de deferenta fata de partenerii ei, si mai ales fata de cei mici.