Sindicatele ridica piatra

In fiecare primavara, odata cu natura, scena vietii sociale a Romaniei se trezeste la viata. Dupa mai multe incercari, ieri, sindicatele reunite au reusit sa aduca aproape doua sute de mii de oameni pe strazile principalelor orase ale Romaniei. Dupa esecurile lamentabile de nici acum citeva luni, aceasta mobilizare sindicala este un fapt oarecum neasteptat. El a fost pregatit indelung, prin multiplicarea si radicalizarea interventiilor publice ale liderilor sindicali, ca si printr-o mai buna legatura cu baza. Pentru prima data, dupa multi ani, miscarea sindicala si-a regasit o anume unitate de actiune.
Dar aceasta prima victorie sindicala n-ar putea fi inteleasa, probabil, fara a sesiza incalzirea generala a tensiunii sociale din Romania, in acest moment. Deja, revoltele minerilor din Valea Jiului au fracturat societatea romaneasca si o buna parte din populatia Romaniei s-a simtit invinsa odata cu Miron Cozma. Treptat, Romania profunda revine la stinga, asa cum era ea la inceputul anilor ’90: anticapitalista, antiliberala, egalitarista si proletcultista. Este acesta ecoul actiunii reformatoare a guvernelor de dupa octombrie 1996 sau, dimpotriva, este efectul intirzierii reformelor si lipsei de rezultate palpabile ale schimbarii politice din 1996? Si una, si alta.
Aceste miscari erau asteptate, mai cu seama daca analizam structura participantilor, reprezentata de angajati ai sectorului de stat, ai marilor intreprinderi muribunde, ai regiilor etc., adica acele categorii amenintate de restructurare: nimeni nu sta cu mina in sin aflind ca urmeaza sa fie dat afara. Legitimitatea lor nu poate fi, prin urmare, negata in nici un fel. In acelasi timp, cu cit aceste miscari par mai radicale si mai semnificative numeric, cu atit acest tip de reactie se arata mai lipsit de perspectiva. Multi romani inteleg politica intr-un fel foarte elementar, ca o pura actiune de distribuire a venitului national. Toata retorica reformista din ziare le pare cu totul ininteligibila si straina de interesele lor imediate: un fel de joc de-a utopia. O mare parte a romanilor nu mai vrea in acest moment nici privatizare, nici restructurare, nici chiar piata libera. Revendicarile sindicale au diferit uneori de la un oras la altul, dar peste tot s-au cerut obsesiv salarii si locuri de munca.
Liderii sindicali nu par sa sesizeze ca este vorba de exigente care se contrazic: nu poti avea salarii bune si locuri de munca in acelasi timp, ca si scaderi de impozite si o politica sociala generoasa. De altfel, lipsa de logica a cererilor sindicale este simptomatica pentru aerul care se respira acum in Romania. Se crede din nou ca nivelul de viata se ridica prin decret prezidential si ca revenirea la economia dirijista, cu preturi controlate, planificare, sistemul monopolurilor etc., este solutia cea mai buna pentru a scapa de saracie.
Aceasta confuzie nu este intimplatoare. Ea este efectul politizarii miscarilor sindicale, observata atit prin tendinta de a se iesi din cadrul unei lupte sindicale, cu obiective specifice si strict limitate, pentru a se viza obiective politice clare, cum ar fi alegerile anticipate, dar de asemenea si prin apropierea mai mult decit compromitatoare a unor lideri sindicali de unele partide politice de stinga. Cum ar rezolva oare criza sociala alegerile anticipate? Spera oare sindicalistii romani ca exista alternativa la actuala politica economica, fie aceasta si prost facuta? De fapt, problema sindicatelor este ca, desi par extrem de politizate, nu pot oferi nici un fel de solutii politice: liderii sindicali au, deocamdata, o functie pur critica si mediatica.
Efectele acestui prim triumf sindical sint greu de prevazut acum. Participarea peste asteptari ar putea fi un atu in favoarea liderilor sindicali pentru negocierile ulterioare. Liderii sindicali se vor simti incurajati, in timp ce guvernul s-ar putea vedea obligat sa ia unele masuri nedorite. Acest scenariu este totusi improbabil. Guvernul are o marja de manevra foarte scazuta. Romania nu poate face fata in acest moment nici unei cresteri salariale sau reduceri semnificative de impozite. Miscarile sindicale ar trebui sa fie mai curind un semnal catre accelerarea reformei, caci aceasta este singura carte de jucat aflata la dispozitia guvernului si a coalitiei de la putere.
Cit priveste sindicatele, impresia este mai curind de cautari electorale. Oricine isi da seama ca a scoate oamenii in strada si a-l face vinovat pe Remes de toate pacatele societatii noastre nu este propriu-zis calea cea mai dreapta pentru a rezolva problemele sociale ale Romaniei. Agenda sindicala n-are in acest moment o legatura prea buna cu realitatea economica. (Florea IONCIOAIA)
Tertipuri de infractor
Vadim Tudor a incercat din rasputeri sa isi mentina imunitatea. A folosit chiar si o tactica utilizata indeobste de detinuti: cazul de boala. Astfel ca a aruncat in lupta pentru imunitate un presupus diabet, aparut, chipurile, din cauza stressului. Daca ar fi de urmat intreg rationamentul lui Vadim, senatorilor ar fi trebuit sa li se umezeasca ochii de emotie si chiar sa le curga, discret, o lacrima de compasiune: in lupta sa cu toata lumea, un coleg a fost rapus de boala. Apoi, sa decida, cu inima indurerata de suferinta lui Vadim, ca renunta, macar pentru o vreme, la ridicarea imunitatii bolnavului; sau, de ce nu, chiar sa voteze impotriva. Si poate ca, in timp ce ar fi ridicat mina pentru a-l apara de justitie, ar mai fi fost strabatuti de inca un gind: cum sa-l lase pe Vadim sa se tirasca in tribunale, alaturi de "hadicapatii" care l-au dat in judecata, dupa cum singur spune suferindul?
Smecheria lui Vadim, jenanta, daca nu idioata, apartine, pe linga "strategiei" luptei de celula, deopotriva registrului scolaresc si constiintei vinovate. Primului, pentru ca seamana izbitor de bine cu implorarea elevului de a fi pasuit de ascultare, pe motiv de boala grea. Iar constiinta vinovata este cea care il sileste sa incerce orice pentru a scapa de procese, pentru ca singur isi da verdictul de vinovat.
Adevaratul Vadim nu este cel umflat de imunitate si de sine. In fapt, performanta indirecta a senatorului PRM, de ieri, poate fi o dovada ca intreaga sa prestatie de senator si jurnalist a fost hranita doar de imunitate si ca, in fapt, imunitatea nu a avut pe cine apara. Spectacolul Vadim Tudor arata ce minuni poate face imunitatea si demonstreaza, inca o data, dar definitiv, ca omul care visa in public ca il trimite la Jilava pe presedintele statului nu este un justitiar, ci doar un guraliv nimerit in politica, guraliv care joaca dupa reguli de poker, incercind un bluf.
Intre Vadim cu imunitate si cel in pragul dezimunizarii e diferenta dintre politician si mascarici. Iar aceasta te poate trimite la gindul ca, din pacate, un mascarici poate ajunge politician doar daca achizitioneaza imunitate parlamentara.
In agonia imunitatii lui Vadim, transpare limpede lipsa de demnitate a unui om invatat cu eternitatea puterii de parlamentar, dar si faptul ca nu doar omul Vadim este singurul vinovat de scandalul pe care l-a provocat in jurul sau. Vinovata de efectul Vadim este inalta societate politica, Parlamentul, care si-a definit un cimp in care este atotputernica, in care chiar justitia este functie de opiniile unor functionari trimisi pentru a reprezenta grupuri abstracte de alegatori. Atit timp cit acest spatiu politic va fi aparat de o imunitate exhaustiva, asa cum este ea acum, un caz similar cu cel inaugurat si dezvoltat de senatorul PRM va fi posibil oricind. Diferentele semnificative vor fi, probabil, in calitate, pentru ca decizia de ieri a Senatului a inchis dimensiunea scandalului de tip Corneliu Vadim Tudor. Dar nu le-a inchis pe toate. (Sergiu UNGUREANU)
Kosovo-i sora-mea, ba!
Cel putin teoretic, la ora la care dumneavoastra cititi aceste rinduri, este posibil ca trupele NATO sa fi declansat deja atacurile impotriva obiectivelor militare iugoslave. S-a facut deja precizarea ca, din momentul in care negociatorul american Richard Holbrooke constata esecul definitiv al negocierilor si ii comunica lui Javier Solana acest lucru, atunci, tot teoretic, in patru ore (daca nu se tine cont de eventualele probleme meteorologice) poate fi declansat atacul trupelor aliate. Problema este ca la ora la care a fost scris acest editorial nu se stia daca s-a luat sau nu aceasta decizie. Singurul lucru cert era ca intilnirea de ieri dintre Holbrooke si Milosevici s-a terminat, conform CNN, in coada de peste, nefiind clar daca a existat vreun progres real al negocierilor si daca acestea vor continua, negociatorul american anuntindu-si, de altfel, plecarea din capitala iugoslava.
Oricare ar fi insa situatia in momentul in care acest text ajunge sub ochii dumneavoastra, exista citeva lucruri care trebuie precizate. In primul rind, este vorba de situatia imposibila in care s-ar pune Statele Unite atacind, intr-un moment in care trebuie sa inceapa la Washington vizita premierului rus, Evgheni Primakov. Inclusiv in drumul spre SUA, acesta a tinut sa reafirme categorica opozitie a Rusiei fata de o rezolvare in forta a situatiei. Si in joc ar mai fi si eforturile care se fac pentru ca Duma ruseasca sa ratifice, in fine, acordul de dezarmare nucleara Start II, care este practic blocat din 1993. Cam prost ales momentul sa te joci cu focul in butoiul de pulbere al Balcanilor.
Cu atit mai mult ar trebui sa mire modul in care tarile membre ale NATO, in frunte cu SUA, Marea Britanie, Franta si Italia, tin cu tot dinadinsul sa recurga la forta. E drept, nimeni nu poate contesta genocidul la care este supusa populatia albaneza din Kosovo, dar de un tratament asemanator se bucura si kurzii, si nimeni nu da cu bombe peste capul turcilor, ba chiar dimpotriva. De ce unii ar fi luptatori pentru eliberare, iar ceilalti simpli teroristi, n-a stat nimeni sa analizeze in cancelariile occidentale. Dar, ma rog, sa zicem ca NATO s-a autosesizat in legatura cu atrocitatile care se petrec in provincia iugoslava si, mai ales ca repetatele runde de negocieri n-au dus la nici un rezultat, s-a hotarit sa intervina. Si sa mai zicem chiar ca, abstractie facind de cele scrise mai sus, ar fi un lucru laudabil.
In acest moment insa apare principala problema: pe ce baza se intentioneaza declansarea acestui atac? Consiliul de Securitate al ONU nu a autorizat asa ceva (nici n-avea cum), iar nici un membru NATO nu a fost atacat, astfel incit tarile membre sa-i sara in ajutor. Si-atunci in ce calitate intervin trupele organizatiei nord-atlantice in Kosovo? Nici macar daca SUA sau Marea Britanie ar declara razboi Iugoslaviei, statutul organizatiei nu ar autoriza fortele aliate sa intervina (chit ca, in acest caz, macar ar exista o oarecare baza juridica, ar fi un razboi care se desfasoara dupa anumite reguli etc. etc.). Asa ca mareata interventie in Kosovo seamana al naibii de bine cu o bumbaceala golaneasca la colt de strada, pe principiul "care-i mai tare". Si unde mai pui ca precedentul creat ar da, nu-i asa, dreptul NATO sa intervina unde pofteste, daca dorinta ei este sa constate ca acolo se petrece un genocid, o deportare fortata sau ca populatia este chinuita de teroristi sau de hotii de gaini. Daca atacul asupra Iugoslaviei va avea totusi loc, nu ne va mai ramine decit sa inregistram decesul oficial al ONU si uzurparea de catre alianta nord-atlantica a functiei de jandarm universal. ONU a murit, traiasca NATO!
Un singur lucru vine sa lumineze acest peisaj sumbru. De o groaza de timp, SUA si Marea Britanie bombardeaza la greu Irakul si tot nu se intimpla nimic. Poate pe asta se bazeaza si iugoslavii cind refuza sa se lase calcati in picioare. Sa ne fereasca Dumnezeu insa ca nu cumva puterile occidentale sa tina cu tot dinadinsul la acest atac taman pentru refacerea imaginii sifonate in fata lui Sadam. Te pui cu noua ordine europeana si mondiala? (Marius CRISTIAN)