Frati de singe otravit

Ca un magnet exercitind o forta imposibil de detectat de vreun aparat construit in laboratoarele de fizica, boala ii aduna pe cei aflati in suferinta. Ii aduna pe cei sanatosi in jurul celui atins de maladie, ii aduna intre ei pe bolnavii care nu gasesc alinare decit in faptul ca si cel de linga el e cel putin la fel de napastuit. Nimic mai dureros decit sa vezi o colonie intreaga de oameni asteptindu-si linistit rindul linga un aparat de care depinde insasi viata lor. Zeci, sute de suflete, care mai de care mai indurerate, inchise ermetic, care asteapta mirifica intilnire trisaptaminala cu aparatul de dializa, un fel de zeu electronic cu chip de tabla. Aparatul de dializa e o cutie mare de tabla, impopotonat cu furtunase si filtre care, o data la doua zile, isi cere ofranda de singe a bolnavului, o primeste, dar, ca un zeu bun, o returneaza alaturi de speranta ca bolnavul va mai supravietui citeva zile. Bolnavii de insuficienta renala sint, probabil, cei mai uniti bolnavi. I-a unit boala. I-a adunat intr-o mare familie, in care medicii si asistentele sint parintii, iar bolnavii sint cu totii frati. Frati de singe otravit.
Boala de care sufera clientii Centrului de Dializa poate fi rezumata in doar citeva cuvinte. Rinichii lor nu mai functioneaza. Si, cum, in organismul lor, toxinele nu mai sint filtrate, singura sansa a bolnavilor o reprezinta inlocuirea rinichilor. Cu un alt rinichi, prin transplant, operatie foarte costisitoare si care inca nu se face la Iasi, sau cu un rinichi artificial. Aici intra in scena aparatul de dializa. E aparatul care inlocuieste functiile rinichiului. Cum acesta nu poate fi introdus in trupul uman, pacientii sint nevoiti sa petreaca 15 ore pe saptamina – cite cinci ore in trei zile – conectati la aparatul care le scoate tot singele, il filtreaza si il baga inapoi.
In cei 11 ani de cind face dializa, Constantin Popovici a pierdut aproape un an conectat la aparat. I s-a scos singele de 1.750 de ori, si tot de atitea ori i-a fost bagat inapoi. Punctele sale de sprijin in toti acesti ani au fost sotia, cadrele medicale si ceilalti bolnavi. "Ceilalti bolnavi sint fratii mei. Sintem o familie mare de peste 200 de suflete. Centrul de dializa este casa noastra. Aici e viata mea. Daca nu ar exista Centrul de Dializa, noi am muri cu totii. Eu sint unul dintre cei norocosi. De cind fac dializa, cred ca au murit peste 100 de oameni", ne spune Constantin Popovici, cel care, la cei 44 de ani ai sai, a devenit fratele cel mare, cu nu mai putin de 11 ani de cind e dependent de aparatul de dializa. Si, ca un frate mare care se respecta, e cel care are grija de ceilalti. Constantin Popovici e presedintele Asociatiei Pacientilor Dializati din Iasi. Desi nu are voie sa faca nici un efort, Constantin Popovici se zbate in fiecare zi pentru ca bolnavii inclusi in programul de dializa sa aiba parte de medicamente gratuite, sa primeasca o masa cit mai consistenta la spital; pe scurt, pentru a prelungi cit mai mult viata celor care au avut nesansa de purta in trupul lor doi rinichi morti. Sotia lui Constantin Popovici, Lenuta, spune ca e cumplit sa traiasca o astfel de viata. "E foarte greu. Sa stai la capatiiul bolnavului cind nu se poate da jos din pat. Sa umbli sa faci totul. Noroc ca nu avem copii, ca, altfel, nu stiu cum ne-am fi descurcat. Nu am timp sa fac nimic altceva", povesteste Lenuta Popovici.
"Asta-i viata?"
L-am gasit pe Constantin Popovici batind la masina un protest catre Casa de Asigurari Sociale de Sanatate (CASS), in care cerea medicamente gratuite pentru el si pentru "fratii" sai. Mi-a vorbit ore intregi de necazurile lor, de viata lor lipsita de esenta, de frica care ii macina in fiecare zi, de cosmarurile pe care le au nopti intregi. Toti cei cu care am vorbit mi-au spus ca in fiecare seara se tem sa adoarma pentru ca nu stiu daca a doua zi se vor mai trezi. Si totusi cei mai multi nu au renuntat sa mai spere. Mai glumesc, mai rid, mai fac haz de necaz, dar, in cea mai mare parte a timpului, se pling. "Asta-i viata, dom’le? Sa vii aici o data la doua zile, sa stai cite cinci ore in pat, vlaguit, conectat la aparat? Sa nu poti sa pleci niciodata din oras mai mult de doua zile?, se intreaba Laurentiu, un tinar pina in 30 de ani, dependent si el de dializa.
"Asta-i viata!"
"Parintii" lor se pling si ei. Pe sefa Centrului de Dializa, prof.dr Maria Covic, am gasit-o in birou, redactind tot un protest adresat autoritatilor, legat de desfiintarea unui cabinet de nefrologie din ambulatoriu. Maria Covic vorbeste despre pacientii ei ca despre niste rude. Desi sint peste 200 la numar, ii cunoaste pe toti pe nume. Cunoaste povestea fiecaruia, de citi ani ii are in ingrijire, si chiar le cunoaste familiile. "Sint asa de frumosi. Tin foarte mult la ei. Cind mai pleaca cite unul, ne copleseste tristetea. Ce sa-i faci? Asta-i viata", ne spune prof.dr Maria Covic.
"Anul trecut au murit doar noua"
Si totusi sefa Centrului de Dializa are multe motive de satisfactie. "In ultimii ani, rata de supravietuire a crescut. Peste 50% dintre pacienti au cel putin cinci ani de dializa. La inceput, aveam doar trei aparate. Acum avem 30. Se lucreaza in trei ture. Avem, in prezent, 210 de pacienti. Anul trecut au murit doar noua", marturiseste prof. Covic. In Centrul de Dializa, situat pe doua etaje in cladirea noua a Spitalului Parhon e o atmosfera diferita de cea din celelalte spitale iesene. Toata lumea se cunoaste si, desi boala de care sufera cei care vin aici nu este tocmai usoara, mai tot timpul oamenii sint cu zimbetul pe buze. "Mai sint unii care nu suporta foarte usor viata de dializat. Mai injura, sint nervosi. De fapt, sint de toate categoriile. Cei mai multi accepta privatiunile si incearca sa faca fata maladiei", mai spune Constantin Popovici. Din intimplarile care il marcheaza isi aminteste doua. "Acum citiva ani, un pacient din Vrancea nu a mai rezistat, s-a aruncat de la etajul al patrulea si a murit pe loc. A fost mare tristete. La fel a fost in toamna anului trecut, cind a murit Pogor, fostul presedinte al Asociatiei", memoreaza Constantin Popovici. La fel ca si ceilalti dializati, acesta nu a mai avut parte de un concediu din momentul in care a inceput dializa. "Va dati seama, 11 ani in care am iesit din Iasi doar de doua-trei ori? Ma duc acasa, la parinti numai cind se intimpla vreo nenorocire, vreun deces" se mai plinge Popovici. La Centrul de Dializa il cunoaste toata lumea. Viorela, o asistenta oachesa, care mi-a explicat tainele aparatului de dializa, spune ca ii stie pe toti. "Tinem la ei, nu neaparat ca la un frate sau ca la o sora, ci ca la un prieten foarte apropiat. Cind mai moare cite unul, e imposibil sa nu fii afectat", mi-a spus Viorela.
"Tintarii stiu ca avem singele otravit"
Un alt amanunt interesant si foarte putin cunoscut din viata dializatilor e acela ca trebuie sa se spele de cel putin trei ori pe zi. "Daca nu ne spalam, putim ingrozitor a urina pentru ca toxinele se elimina prin transpiratie. E motivul pentru care nici tintarii nu se ating de noi. Stiu ca avem singele otravit", a conchis Constantin Popovici. E, probabil, unicul avantaj conferit de aceasta boala. Un avantaj amarit, uitat undeva pe fundul unei Cutii a Pandorei din care se imbulzesc sa iasa numai necazuri. Cel mai mare e moartea, necazul care ii paste la fiecare pas. (Marius TUCA)