Somn la -15 grade

Un fost chiosc de bilete in statia dinaintea pasarelei Bucium. Trecatorii probabil nici nu-si imagineaza ca acest chiosc este „casa” pentru doua suflete. Locul din interiorul chioscului nu are mai mult de un metru pe un metru. E ca o cusca. Daca pun la socoteala si cirpele, si paturile din „casa”, mi-e greu sa inteleg cum de reusesc sa se inghesuie si sa doarma acolo doi oameni. „E mai cald decit afara!”, ne explica boschetarii, doi tineri frumusei, dupa ce ne prezinta ultima lor gaselnita in materie de „supravietuire” pe timp de iarna. N-au avut de ales. Nu incapeau toti sub podul care duce la Bucium. Acolo e „casa cea mare”. In „casa”, sapte-opt paturi improvizate din cartoane, paturi si plapumi vechi, din care curg cilti. Aici, noapte de noapte, 30 de tineri dorm de parca habar nu au ca la nici jumatate de metru de paturi e un strat gros de zapada si viscol. Daca ai un cosmar si te rasucesti, risti sa te trezesti direct in zapada.
In Bularga, sub podul spre Bucium traiesc treizeci de boschetari. In lumea lor, venirea iernii nu inseamna bucuria sarbatorilor, ci doar o noua lupta pentru supravietuire. O lume unde nimeni nu-ti plinge de mila daca umbli iarna in slapi, cu sosete pline de promoroaca.
„Ne infofolim bine si cine rezista, rezista”
Asa cum umbla Marioara: in sosete inghetate, cu slapi, schiopatind. „Am fost de Craciun cu uratul in Pacurari si a vrut sa ma violeze unul. Am sarit de la etajul doi. Mi-am pierdut papucii si, de atunci, asa umblu”, ne povesteste ea in drum spre „casa cea mare”, care e sub pod, unde sintem invitati la taifas. E in jur de ora 11 seara, intuneric bezna, si doar la lumina blitului aparatului de fotografiat ne facem o idee despre „casa”: fara nici o usa, intr-un spatiu de citiva metri, sapte-opt paturi din cartoane, paturi si plapumi vechi. Oamenii dorm imbracati si se amuza copios de vizita noastra nocturna si de intrebari: Nu le e frig? Cum rezista? Nu ingheata? Nu racesc? „Ne infofolim bine si cine rezista, rezista, cine nu… Am avut un batrin care s-a dus; l-a luat salvarea saptamina trecuta. Nu mai stim nimic de el! Si acum este unul racit!”. Galan, boschetarul racit, ne este prezentat scurt: i se ridica patura de pe cap, iar in lumina blitului vedem o fata cadaverica. Nu misca, nu vorbeste. „Ii este rau tare!”, il scuza colegii. „Nu-i dati medicamente?”, intrebam. Toti incep sa rida. De unde medicamente? Daca, rezista, rezista! Asta-i legea.
„In Occident e civilizatie, nu-i alunga politia daca vor sa se incalzeasca”
La nici un metru de pat e stratul gros de zapada si viscolul. Ii intreb daca nu fac macar foc ca sa se incalzeasca. Asa cum vedem in filme la boschetarii din Occident. „Acolo e civilizatie! Si nu-i alunga politia daca vor sa se incalzeasca. Noi trebuie sa facem foc pe ascuns. Si asa politistii ne alunga de multe ori si de aici. Intr-o noapte au venit si au incercat sa ne dea ei foc la casa, ca sa ne alunge de aici”, ne explica Aristide de ce, spre deosebire de boschetarii din Occident, cei din Iasi nu au nici macar un cazan sau un tomberon unde sa se incalzeasca in jurul focului. In fiecare seara, cu ochii la pinda, ca sa nu-i prinda politistii sau gradienii, isi fac totusi un foc: direct pe pamint, intr-o gradina. In drum spre gradina ne arata si casa mica: un chiosc care nu mai functioneaza. In spatele chioscului, printr-o gaura se intra in „dormitor”: un spatiu ingust, in care dorm infofoliti doi oameni. „Nu mai incapeam toti in «casa». N-am avut de ales. Oricum, e mai bine decit afara”, ne mai spune Aristide.
„De doua ori pe saptamina sintem si noi boieri si mincam bine”
In timpul zilei e mai usor: muncesc cu ora pe la patroni si mai primesc de mincare sau haine. Oricum, cea mai mare bucurie a lor o reprezinta cele doua zile pe saptamina cind reprezentantii Fundatiei „Emaus” le aduc mincare gatita calda, ceai fierbinte, paturi, incalaminte sau haine. „De doua ori pe saptamina sintem si noi boieri si mincam bine! Altfel, fiecare cum se descurca cu munca cu ziua. Noi nu sintem rai, dar oamenii si viata care o avem ne fac sa fim mai duri. Daca ne-ar primi cineva sa muncim, altfel ar fi”, tine Aristide sa-si spuna oful. Oricum, ei, cei din Bularga, stau mai bine decit cei de la gara. Macar au un acoperis deasupra capului.
„Mi-am luat lacatel, de frica sa nu-mi fure cartoanele”
La gara, aproximativ 20 de oameni traiesc fie prin scarile blocurilor, fie prin sala de asteptare. De incalzit, se incalzesc linga o teava de apa calda de la piciorul pasarelei spre Alexandru sau prin baruri. Vasile Cobzeanu este un privilegiat: are un loc al lui, pe care il tine incuiat sub cheie. In spatele unui bloc, dupa niste porti din grilaj, inchise cu un lacatel si-a incropit un adapost din cartoane si paturi. Ceilalti boschetari privesc cu jind, de dupa grilaj, la adapostul care il fereste de vint si viscol pe Vasile. „Mi-am luat lacatel, de frica sa nu-mi fure cartoanele. Oricum, aici e doar locul meu, pentru care am muncit”, ne spune mindru Vasile. Elena Frasila zimbeste: are 22 de ani, e insarcinata in luna a VIII-a si nu-i prea pasa de frig. „M-am obisnuit. N-avem de ales. Ma incalzesc pe unde gasesc o conducta cu apa calda. Dar, nu stiu ce-o sa fac cu copilul. Oare ma primesc in centrul maternal?”, ne intreaba cu ochii umeziti Elena.
„Oamenii ne alunga atunci cind ne vad”
Imbracati destul de bine – geci, incaltari de iarna, fulare, caciuli primite tot de la Fundatia „Emaus” – boschetarii par a nu simti frigul. „Asta e, si nu avem de ales. Cind e prea frig, ne adapostim pe unde putem: in sala de asteptare, in trenuri, in scari de bloc. Ne mai alunga oamenii, strigind: «Fugiti de-aici, boschetarilor!» De parca nu am fi si noi oameni! Un animal il primesc in scara, dar un om necajit il alunga! Parca stiu ei povestea si durerea mea…”, ne spune oftind Carmen. Povestea ei, povestea multora: crescuta intr-o casa de copii pina la 18 ani, dupa care si-a cautat parintii. A dat peste o mama si un tata betivi, care n-au vrut sa auda de ea. A luat drumul strazii si acum are 24 de ani si a invatat sa supravietuiasca intr-o lume in care nu-ti plinge nimeni de mila daca umbli iarna in slapi. (Simona RELEA)
In Iasi sint circa 70-80 de boschetari, majoritatea tineri
Citi boschetari sint in Iasi? Nu se stie, autoritatile neavind o situatie exacta a oamenilor strazii. Reprezentantii Fundatiei „Emaus”, care de mai multi ani ii ajuta si ii supravegheaza pe boschetarii din Iasi, au avansat un numar de aproximativ 70-80 de persoane. „Anii trecuti erau mai multi, dar unii au fost reintegrati in societate prin programele fundatiei noastre. Acum, in Iasi, sint aproximativ 70-80 de persoane care locuiesc pe strazi, sub poduri sau in canale, in special tineri intre 18 si 30 de ani”, a spus Florin Sabu, administratorul Fundatiei „Emaus”. Cei mai multi dintre acesti tineri provin in mare parte din familii dezorganizate, fugind de acasa din cauza parintilor alcoolici si scandalagii, si ajungind pe strada; de asemenea, multi dintre tinerii de pe strada sint fosti copii din centrele de plasament care, dupa ce au implinit virsta de 18 ani, nu s-au putut integra in societate. (S.R.)