Un reportaj cutremurator despre cei care primesc necrutatorul diagnostic: cancer

„Am ramas inmarmurita. Intreaga lume s-a prabusit, in acel moment, pentru mine. Nici nu mai auzeam vocea doctoritei. Din acel moment, am inceput o cu totul alta viata. Nu va puteti imagina prin ce-am trecut. E ingrozitor”. Sint amintirile cutremuratoare si recente ale unei femei de 53 de ani, din Iasi, diagnosticata in 2003 cu cancer la sin. Poarta o palariuta neagra, sub care isi ascunde capul pe care ii creste acum un par firav, dupa ce a chelit in urma tratamentului cu citostatice. Socul cauzat de aflarea diagnosticului de cancer il traiesc zilnic, la Iasi, cel putin zece persoane. In fiecare zi, pentru zece persoane viata devine, dintr-o data, lipsita de sens, iar planurile de viitor irealizabile. In zadar spun medicii ca, astazi, diagnosticarea cu boala secolului XX, cancerul, nu mai inseamna neaparat moarte, ca metodele de tratament au evoluat atit de mult, incit viata poate fi prelungita, mergind pina la vindecare. Obsesia mortii poate fi alungata cu greu pentru un bolnav de cancer. Am incercat sa aflam ce se petrece in sufletul unui om caruia i s-a dat acest verdict. Am discutat cu medici, psihiatri, persoane care au trecut prin acest cosmar, rude ale lor. Unii au gasit resurse si au mers mai departe. Pe altii, boala i-a infrint. Pentru toti, insa, momentul cind au aflat ca au cancer echivaleaza cu clipa cind si-au amintit ca sint muritori.
„Am aflat ca am cancer din intimplare”
In saloanele de Chimioterapie din Ambulatoriul si Clinica de Oncologie ale Spitalului „Sf. Spiridon” gasesti cu greu putin optimism la pacientii care asteapta sa li se scurga in vene citostaticele salvatoare. E liniste mormintala si doar asistentele o mai alunga cind verifica perfuziile. Pe un pat, o femeie la vreo 45 de ani, palida toata, se chinuie sa-si stapineasca starea de rau, in timp ce picaturile din perfuzia legata la mina dreapta cad una cite una. Pe cap poarta o basmaluta legata la spate, sa-i ascunda firele de par pe care le mai are. Linga pat este un lighean pregatit pentru orice. Femeia se abtine sa vorbeasca ca sa nu-i vina rau.
Pe un alt pat de spital, la Clinica I Chirurgie, Anisoara Lepirda ma asculta atenta cind ii explic ce vreau de la ea. Are 36 de ani si este la a doua operatie. Interventia de acum insa i se pare floare la ureche fata de ce a tras in urma cu 6 ani. „Am aflat ca am cancer din intimplare, in timpul unei vizite a medicilor in salon. Abia ma operasem de o crescatura care era de marimea unui ou in jurul buricului. «Tumoare maligna ombilicala, cu prelungire pe intestinul subtire si intestinul gros», a spus atunci un medic din grupul care facea vizita la patul meu. Eu crezusem pina atunci ca am fost operata de hernie ombilicala. Mi s-a facut negru inaintea ochilor si am plins o noapte intreaga, de mi s-a ridicat tensiunea”, povesteste Anisoara, si chipul ei paleste cind isi reaminteste acele clipe. Intoarsa acasa, dupa operatie, a trebuit sa infrunte, alaturi de parinti, un alt mare necaz: fratele Anisoarei murise in urma unui accident. „Trebuia sa ma hotarasc sa incep imediat tratamentul cu citostatice. Era o nebunie in capul meu cind parintii imi spuneau sa nu ma mai chinui ca oricum o sa mor. Ce m-a hotarit sa lupt pentru viata au fost vorbele fetitei mele, care avea 7 ani si care mi-a imbratisat picioarele si mi-a spus: «Sa te duci la spital si sa asculti de medici, ca e greu fara mama». Pe loc, mi-au sarit din cap toate indoielile”, spune femeia, pe care o podidesc lacrimile. Cind s-a reintors la spital, medicii oncologi ii dadeau sanse extrem de mici de supravietuire. Doua luni a trebuit sa infrunte scepticismul lor si numeroasele analize pentru dozarea citostaticelor. A inceput tratamentul, apoi jumatate de an a fost aproape o leguma. „M-am mobilizat singura, pentru ca numai singur poti face acest lucru. Mi-a fost extrem, extrem de greu. Am avut si caderi, in timpul carora ma bintuia gindul sa ma sinucid. Dar m-am rugat apoi si la Dumnezeu si am trecut peste ele. Am recurs si la o autopacaleala repetindu-mi in minte ca doctorii au gresit. Nu credeam ca un om poate sa reziste atit. Ceva din mine a spus sa lupt, iar acum cred ca cine nu lupta in astfel de momente nu merita sa traiasca. Practic, am facut echilibristica cu viata si cu moartea, la limita”, mai spune Anisoara, adaugind ca a reusit de atunci sa-si ridice din temelii si o casa noua, si sa-si creasca mari si cei doi copii.
Oameni ajunsi neoameni in citeva luni
Dramatica, dar si incurajatoare, povestea Anisoarei este exemplara. Dar fiecare om diagnosticat cu cancer isi are propria durere, propria suferinta, propriile spaime. Florin T. a aflat la 35 de ani ca are cancer, in faza terminala. A depus armele repede si repede s-a si dus, in numai 4 luni. „Cind a iesit de la doctor, arata de parca a imbatrinit in citeva clipe. A fost cumplit. A renuntat sa mai lupte cind a aflat ce sanse putine are. Si avea doar 35 de ani, isi terminase casa pe care a ridicat-o cu miinile lui si voia sa faca nunta in toamna. Eu am ramas cu vina ca nu am insistat mai mult sa mearga la doctor mai devreme, cind mi-a spus de primele simptome”, povesteste cu lacrimi in ochi, Elena T., de 63 de ani, despre fiul sau pe care l-a inmormintat in aprilie acest an, dupa depistarea cancerului de colon. Pe Adrian V., un barbat de 49 de ani, boala l-a transformat, in numai citeva luni, intr-un batrin numai piele si os. A incercat chiar sa se sinucida, dar a trebuit sa infrunte boala pina in ultima clipa. Pentru altii insa, mai ales tineri, mintea refuza sa creada ca au cancer, desi sint diagnosticati cu aceasta maladie. „Sint tinara. Am abia 23 de ani. Vreau sa ma marit, sa am casa, sa fac copii. O sa fac tot ce spun medicii si o sa ma fac bine”, spune Felicia, din judetul Suceava, diagnosticata la Iasi cu o tumoare musculara grava in pintec, sub rinichi. In ochii ei citesti incapatinarea de a nu crede in diagnosticul sumbru pus de medici. Este abia la inceputul calvarului. Desi frica de cancer ingrozeste pe oricine, nimeni nu poate spune insa cum ar reactiona intr-o astfel de situatie si nici cum i-ar fi viata dupa aceea.
„Toate in jur mi se pareau frumoase”
Prin ce avea sa treaca, nu si-a inchipuit niciodata nici Mariana G., care a aflat acum doi ani ca are cancer la sin. „Nu pot spune nici acum la ce ma gindeam atunci. Apoi, m-am trezit din soc si prima intrebare a fost:« Ce se poate face, doamna doctor?» Cind am iesit afara din spital, parca lumina, cerul, copacii, totul in jur mi se pareau si mai frumoase. Ma gindeam ca s-ar putea sa nu le mai vad niciodata”, adauga Mariana, femeia cu cancer la sin. Este asistent maternal si, inainte de a primi cumplita veste, luase in ingrijire o fetita de noua ani. Copila a fost, practic, dupa cum avea sa-mi spuna, cea care a facut-o sa lupte dupa aflarea diagnosticului. „Mi-am zis ca, fie ce-o fi, trebuie sa scap. Cum fetita este si ea bolnavicioasa si trebuia sa o duc pe la doctori, am lasat boala pe planul doi. M-am operat, am facut apoi chimioterapie si a fost bine inca doi ani”, spune Mariana. In 2005, insa, soarta avea sa-i dea o lovitura si mai cumplita: a fost diagnosticata din nou cu cancer, la ovare. „Cind credeam ca am scapat, napasta a venit din nou. Mi-am zis ca daca am scapat prima data, trebuie sa scap si de data asta. Cred ca asa va trebui sa traiesc de acum inainte: intr-o lupta continua”, spune femeia apasind cuvintele si stringind din pumni, cu indirjire. A trebuit sa treaca, in luna aprilie a acestui an, printr-o noua operatie in urma careia i-a fost extirpat tot aparatul reproducator. Dupa doua lovituri cumplite ale vietii, in urma carora putini ar fi rezistat psihic, Mariana a luptat si lupta in continuare, sperind si de aceasta data ca va invinge cumplita boala. In ciuda aspectului fizic, putini bolnavi de cancer sint atit de puternici ca ea. „Cei care sint luptatori, deprinsi cu greutatile vietii, sau care au mai trecut prin operatii, reactioneaza si se mobilizeaza mai bine. Pentru altii insa, care nu au fost bolnavi niciodata, diagnosticul de cancer este o adevarata trauma psihica, pe care o transforma intr-o tragedie”, spune Gabriel Crumpei, medic specialist psihiatru, care a consiliat foarte multi bolnavi diagnosticati cu cancer. Acesta este de parere ca un ajutor psihologic, venit din partea specialistilor, poate creste considerabil sansele de supravietuire ale pacientul diagnosticat cu cancer. Acest lucru il ajuta sa treaca mai repede peste momentul socului si sa se mobilizeze psihic in lupta cu boala.
Intii negare, apoi furie, iar in final acceptare
In general, spun medicii psihiatri, dupa starea de soc intervine o perioada de negare, in care bolnavul merge pe la alti medici, reface analizele, doar-doar se va gasi unul sa-i spuna ca nu are cancer. Apoi, este perioada de furie, de iritare in care bolnavul se intreaba «de ce tocmai el» si nu suporta pe nimeni in preajma. Urmeaza acceptarea bolii, cind pacientul incepe tratamentul si lupta pentru supravietuire. Etapele sint mai scurte sau mai lungi de la pacient la pacient, deoarece totul depinde de structura personalitatii fiecaruia si de sprijinul pe care il are de la cei apropiati. „Am avut o colega de facultate care, atunci cind a aflat diagnosticul, neoplasm la sin, a avut sentimentul de moarte iminenta. I-a trebuit o perioada lunga de acomodare cu ideea de boala, apoi a inceput tratamentul si informarea despre afectiune. Acum este in tratament si lupta. I-am spus si ei, cum spun tuturor pacientilor mei, ca astazi cuvintul cancer nu mai este egal cu cuvintul moarte. Foarte multe forme de cancer se trateaza astazi bine si viata pacientului se prelungeste cu ani, nu luni”, spune Gabriela Dorohoi, medic specialist in hematologie.
In cabinetul ei ajung oamenii care sufera de o forma de leucemie, cancerul singelui, cum mai este numita. Cei mai multi dintre pacientii doctoritei vor sa afle cit mai multe lucruri despre boala de care sufera, dar nici unul nu vrea sa stie cu adevarat cit mai are de trait. „Romanii vor sa fie mintiti cind vine vorba sa fie instiintati ca au aceasta boala. In Occident, pacientii primesc diagnosticul direct, fara menajamente. Insa informatiile despre boala date in primul moment nu fac decit sa dauneze psihicului bolnavului si mobilizarea pentru lupta cu cancerul sa intervina mai tirziu. Am avut insa si un pacient, inginer, care, dupa ce a aflat diagnosticul, in primul moment nu a vrut sa creada acest lucru si l-a negat o vreme, apoi s-a mobilizat foarte rapid. Nu a mai vrut sa stie nimic despre evolutia bolii, s-a lasat in grija mea, iar el si-a vazut de-ale lui. Acum are o evolutie foarte buna”, mai spune doctorita Dorohoi.
Taranii suporta vestea mai usor
Cadrele medicale sint de parere ca cei care suporta cel mai bine vestea diagnosticului si se mobilizeaza mai rapid sint persoanele din mediul rural, in timp ce cancerul devine o drama pentru medici. „Pentru cei din mediul rural, cancerul este doar o boala grea si vin cu mare incredere si speranta in medici. Sint ascultatori si fac imediat ce le spune medicul. Ei au psihicul bun si datorita faptului ca sint mai religiosi decit orasenii. La medici, in schimb, este catastrofal un astfel de diagnostic si se mobilizeaza cel mai greu. Ei stiu ce inseamna boala si cum evolueaza ea. Insa categoria sociala care nu accepta foarte usor acest diagnostic este formata din tineri. Ei nu vor sa conceapa ca li se poate intimpla lor asa ceva . Apoi, la tineri, evolutia bolii este mai rapida, din cauza proceselor accelerate din corp. Si, daca nu descopera la timp cancerul si nu se mobilizeaza sa lupte cu el, se duc cel mai repede”, spune prof.dr. Stefan Georgescu, medic chirurg in medicina interna de la Spitalul „Sf. Spiridon”. (Carmen MAFTEI)
Pacientul trebuie sa afle ca are cancer inaintea familiei
In rindul medicilor parerile sint impartite in ce priveste atitudinea pe care sa o aiba fata de pacientii pe care ii diagnosticheaza cu cancer. Totusi, cei mai multi inclina spre o „menajare” a bolnavului, indulcind realitatea si evitind sa foloseasca termenul „cancer”. „Eu folosesc cuvinte mai voalate si las intotdeauna pacientului speranta ca ar putea sa-si prelungeasca viata urmind un tratament sau altul. Ii explic situatia cu blindete si cit mai putin agresiv. Nu omit sa-i spun ca exista cai de tratament si il sfatuiesc sa le urmeze”, spune prof.dr. Stefan Georgescu. O atitudine similara adopta si prof.dr. Eugen Tircoveanu, seful Clinicii I Chirurgie de la Spitalul „Sf. Spiridon”. „Eu nu-i spun niciodata in fata bolnavului ca are cancer, in orice stadiu ar fi. Ii spun ca are ceva care ar putea sa dea in cancer si ca este bine sa se inceapa cit mai grabnic tratamentul sau, daca se impune, sa se intervina chirurgical. Din experinta stiu ca oamenii care afla ca au cancer cad in depresie si nici tratamentele care au evoluat foarte mult nu-si mai fac efectul scontat”, spune prof.dr. Eugen Tircoveanu.
In informarea asupra diagnosticului, exista insa o legislatie in vigoare foarte clara care tine de drepturile pacientului. Potrivit acesteia, diagnosticul de cancer este spus intii bolnavului – nu intii familiei, cum procedeaza multi medici – si, abia cu acordul pacientului, se informeaza si familia. „Asta deoarece ar putea exista cazuri in care, daca familia afla prima de diagnostic, aceasta sa-si abandoneze ruda, sa initieze anumite proceduri prin care sa-i ia casa, averea etc. Daca pacientul intenteaza un proces ca nu a fost informat el primul, ci familia, fara acordul sau, cistiga fara nici o problema”, explica dr. Georgescu. (C.M.)