O comoara spirituala intr-un apartament de pe Cuza-Voda

Acum mai bine de jumatate de veac, in fata Teatrului National exista Piata Pomului Verde. Aici, mai exact pe fosta strada Mirzescu, functiona acum peste 70 de ani tipografia "Terek si Caminschi", deschisa intr-un fost depozit al unui negustor. Era o tipografie specializata in lucrari dificile, precum anale stiintifice, lucrarile de matematica si texte in diferite limbi. In aceasta cladire se adunau zilnic, la munca, zetarii si tipografii.

Unul dintre ei era si Dumitru Ignea, acum pensionar, in virsta de 88 de ani, care a cunoscut buna parte din scriitorii romani din perioada interbelica si postbelica. "Tipografiei i se spunea «Academia» pentru ca aici se lucra in limbile franceza, slavona si greaca. Sa nu credeti ca tipografii stiau aceste limbi, insa au devenit atit de versati, incit ajunsesera sa atraga ei atentia profesorilor. Aici  isi publicau lucrarile istoricul Gheorghe Ghibanescu, medicul Constantin Parhon, filologul Iorgu Iordan. Pe Iordan l-am cunoscut foarte bine. Locuia in cladirea unde aveau sediul veteranii, (n.r pe strada Cuza Voda, fost sediul PNTCD), locuinta pe care eu o vizitam de pe la 14 ani", isi aduce aminte cu mindrie Dumitru Ignea.

Amintirile lui readuc la viata locuri din Iasi demult darimate si personalitati pe care mai toata lumea le cunoaste, insa putini le-au cunoscut cu adevarat asa cum erau. I-a intilnit, prin meseria sa de tipograf si de redactor la mai multe reviste culturale si ziare din anii ‘40-’60, pe Nichita Stanescu, pe Marin Sorescu, pe Marin Preda, pe Nicolae Labis, pe Otilia Cazimir, pe Demostene Botez, pe Petru Dumitriu si multi altii. Cind era tipograf le tiparea lucrarile, iar pe vremea cind a lucrat ca redactor la "Opinia", "Iasul literar" si "Viata romaneasca" le dadea bun de tipar scrierilor.

Intreaga viata si-a dedicat-o, asa cum insusi marturiseste, cuvintului, cartilor, culturii. A citit aproape tot ce s-a publicat la Iasi, si nu doar aici, in acei ani. Si-a cladit in perioada uceniciei la tipografie, o biblioteca imensa. "Fiind tipograf aveam legaturi cu Teatrul National, care isi scotea afisele la noi. Mergem la toate piesele lor, cunosteam toti actorii. Iasul avea in perioada aceea o viata culturala extraordinara. Poate ca si acum este la fel, dar, eu, neiesind din casa decit rar, nu mai am contact cu ea", spune cu regret. I

n perioada interbelica acea infuzie culturala se resimtea in toate colturile Iasului. "Iasul in vremea aceea avea o caracteristica: in Tirgul Cucu, pe Lapusneanu, pe Stefan cel Mare, existau anticariate. Eu eram cunoscut ca un «cal breaz» in fiecare dintre ele pentru ca inchiriam foarte des carti de la ei. Atunci inchiriai o carte cu 2 lei, dupa ce plateai o garantie lunara de 30 sau 40 de lei".

Baiat de serviciu la libraria Socec, frecventata de toti scriitorii

Dumitru Ignea a intrat in contact cu aceasta viata pe cind avea 12 ani. "Totul a inceput intr-o librarie, care astazi nu mai exista. Era Libraria Socec, a lui Atanasie Gheorghiu, din Piata Unirii, amplasata acolo unde se opresc tramvaiele astazi. Acolo i-am cunoscut, copil fiind, pe Mihail Sadoveanu, pe Otilia Cazimir, care au dominat viata culturala ieseana postbelica alaturi de Mihai Codreanu. De la librarie pornesc toate legaturile pe care le-am avut ulterior in viata. I-am cunoscut pe scriitori mergind cu pachetele de carti la ei acasa, asistind la sesiunile de autografe din librarie. Imi aduc si acum aminte de Ionel Teodoreanu care dadea autografe pe spatele studentilor si elevilor atunci cind apareau cartile lui", povesteste Dumitru Ignea.

Avea doar 12 ani cind, baiatul sarac din mahalaua Tutora, fecior de vagonetar la Atelierele Nicolina si de femeie "in casa", lucra ca baiat de serviciu la Socec, loc unde i-a cunoscut pe toti scriitorii vremii.

Mama era fata in casa la Kogalniceanu

Marile personalitati politice si culturale ale perioadei interbelice le-a cunoscut si altfel: prin povestile pe care mama sa i le-a spus. Aceasta, fiica de tarani, din satul Pietrarie, judetul Iasi, a lucrat aproape patru ani ca fata in casa la Mihail Kogalniceanu.

"Servea cafele si ceaiuri marilor personalitati ale vremii. Mi-a povestiti ore, zile, nopti intregi despre viata de atunci. Ea mi-a vorbit despre amanta lui Kogalniceanu, o evreica frumoasa. Cind el a murit, sotia lui umbla prin casa aruncind cu bani de aur. Administratorul mosiilor lui Kogalniceanu, Braunstein, a carui cladire mai exista inca pe Cuza Voda, stringea banii din urma ei. La inmormintare amanta nu a putut veni pentru ca sotia i-a spus ca o impusca, asa ca a stat si a privit de la departare", isi aminteste Ignea.

Cit a stat in lagarul din Crimeea a scos o gazeta de perete

Pasiunea sa pentru litere, pentru cuvint si scriitura nu a disparut nici macar in Al Doilea Razboi Mondial sau in anii de prizonierat din Crimeea. Cit a stat doi ani in lagar scotea o gazeta de perete in mai multe foi, pentru cei 400 de detinuti. Aici a avut curajul de a trece dincolo de baricade, de la cititorul inversunat la scriitor, publicind prima poezie: "1 Mai".

"Pot sa spun ca m-am apucat de ziaristica in prizonierat, desi mai scrisesem un reportaj, doua inainte, care aparusera in revista tipografilor de la Cluj. La revista din lagar eu eram cel care corecta textele introduse in gazeta. In lagar era o biblioteca de 400 de volume in limba romana. Eu am fost pus bibliotecar", spune Dumitru Ignea.

Perioada prizonieratului i-a ramas intiparita bine in minte. A stat aproape sase ani pe teritoriul rusesc, dintre care sase luni numai in spital, in urma unui accident:  a fost lovit de un tractor pe strada.  "Acesti rusi, pe care nu i-am iubit,  au avut grija de mine. Puteau sa ma lase sa mor. Rusii au dat dovada de multa inteligenta. Noi in lagar invatam despre URSS, despre colhozuri, despre istoria partidului comunist, lucruri despre care cei din tara inca nu auzisera. Ei stiau ca ne vom intoarce in tara si vom putea impartasi cele invatate", isi aminteste Ignea.

Razboiul si prizonieratul i-au marcat existenta. Isi aduce aminte ca era atit de obisnuit cu moartea, incit atunci cind s-a intors acasa, iar mama sa i-a spus ca este un mort la poarta, el nici nu s-a uitat la cadavru, a trecut pur si simplu pe linga el. A incercat si a reusit sa treaca peste ororile razboiului si ale prizonieratului, cind a fost depersonalizat, devenind un numar intr-o ecuatie cu sanse minime de supravietuire.

Comunist din convingere, redactor la "Lupta Moldovei"

El a invins. A reusit sa vina acasa. S-a intors la Iasi. Din Crimeea pina aici a facut douasprezece zile. Nu a renuntat la cuvint, dimpotriva a reluat munca. De aceasta data nu ca tipograf, o meserie pentru care are tot respectul, ci ca gazetar. A schimbat vingalacul cu condeiul. In 1946 a devenit redactor la ziarul "Lupta Moldovei". In acelasi an s-a inscris, impreuna cu fratele sau, in Partidul Comunist.

"Ne-am inscris amindoi in aceeasi zi. Erau membri de partid cu listele la noi in cartier, in Tutora. Noi eram de stinga inca dinainte de razboi. Am ales acest partid pentru ca facem parte din clasa muncitoare, traiam intr-un cartier in care nu exista apa curenta, lumina", isi argumenteaza Ignea alegerea.

Ziarul la care a lucrat, "Lupta Moldovei", era al Partidului. Cu toate acestea, Dumitru Ignea spune cs in perioada cit a lucrat aici, in acei ani grei de socialism si silita "adoratie" fata de mama URSS, el nu prea a perceput cenzura la "Lupta Moldovei" ". "Noi eram interesati de cu totul alte lucruri atunci. Nu prea intram in politica. Ne interesa cind primim cartelele, cind primim piine. Au fost patru etape esentiale in istoria cenzurii in Romania. La inceput nimeni nu verifica materialele ce intrau in ziar", spune Ignea.

Asa era la inceput, insa apoi traseul fiecarui material publicat se oprea putin si pe la alte foruri. Astfel, in a doua etapa, orice articol era verificat la Uniunea Scriitorilor. Ziarele si revistele contineau materiale ascunse cu lovituri indirecte la adresa regimului, asa ca erau "puricate" bine inainte de a fi publicate.

In etapa urmatoare materialele isi gaseau "bunul de tipar" la Comitetul Central al Partidului. "Apoi a urmat cea mai cumplita faza, a anilor ’80, pe care eu nu am mai apucat-o pentru ca in 1970 iesisem deja la pensie. Este faza in care cenzorul principal era redactorul sef. El avea o stampila pe care o aplica pe fiecare pagina dactilografiata. Fiecare cuvint era cercetat. Totul era analizat", isi aminteste Ignea.

De Zaharia Stancu se temea pina si Nicolae Ceausescu

Chiar si in aceste conditii cariera lui in jurnalistica a curs firesc. Imediat dupa ce a intrat redactor la "Lupta Moldovei" a urmat, timp de sase luni, cursurile scolii de ziaristica de la Tiganesti-Bucuresti. "Scoala era intr-o padure. Stateam in baraci si ne mincau plosnitele. Zaharia Stancu era unul dintre profesori. El era membru de partid. Insa de el se temea pina si Ceausescu pentru ca era taios, spunea in fata tot ce avea de spus. Era de preferat sa ocolesti o discutie cu el. Nu admitea ca scriitorii, indiferent de statutul lor, sa fie calcati in picioare de cineva".

Dupa ce a terminat scoala a continuat munca la redactia ziarului "Lupta Moldovei. "In ‘46 activitatea scriitoriceasca din Iasi era reprezentata de Mihai Codreanu, George Lesnea, Nicolae Tatomir,  Otilia Cazimir. Pina in 1976 s-au mai adaugat miscarii literare Nicolae Labis, George Margarit, Aurel Leon, Constatin Ciopraga, Liviu Leonte, Horia Zilieru, Nicolae Turtureanu, Marin Sorescu. Cu totii s-au format in jurul «Iasului literar», revista la care am fost redactor- sef mai multi ani ", enumera el pe cei pe care i-a cunoscut. Ii tine minte pe toti. Stie care dintre ei mai traieste si care nu.

"Arghezi mi-a aratat mindru carnetul de calfa"

In perioada cit a lucrat la "Viata Romaneasca" din Bucuresti i-a cunoscut pe Tudor Arghezi, Marin Preda si Nicolae Labis. "Cu Arghezi am avut o relatie speciala pentru ca amindoi eram legati de meseria de tipograf. Aflase ca fusesem muncitor tipograf. Din fudulie a invatat si el meseria de tipograf. Mi-a aratat mindru carnetul de calfa. Avea chiar si o mica tipografie acasa", isi aminteste zimbind. Cu Labis a avut o prietenie si mai strinsa.

"A fost o tragedie ce s-a intimplat cu el. A murit intr-un accident de tramvai, si-a fracturat coloana. S-a zvonit atunci ca fusese impins de serviciile secrete, dar nu este adevarat. Era un pic ametit. Era fantastic. Foarte inteligent  si cu carisma. Aduna oamenii in jurul lui", il descrie Ignea pe Nicolae Labis.

Si-a adus aminte ca intr-o dimineata s-a trezit cu poetul si o gasca de 7-8 insi la usa. Dorea cheia de la Turnul de la Manasirea Golia. "Cind venea la Iasi ii placea sa mearga la via Cortez, aflata  linga dealul Cetatuia. Se indragostise de celebra Viorica Cortez si mergea des pe acolo. Era un tinar mereu nelinistit, ceilalti tineau foarte mult la el. La 21 de ani, virsta la care a murit, el era deja un poet implinit. A fost un fenomen", continua Ignea.

Marin Preda iubea cea mai urita femeie din Bucuresti

Si relatia cu Marin Preda a fost una frumoasa. Lucrau la acelasi birou, fata in fata, in redactia revistei "Viata Romaneasca". "Nu era de mirare daca stateai cu el la masa si il vedeai cum toarna, cu seninatate, un pahar de apa pe spatele unui coleg, lucru pe care l-a si facut. O facea doar pentru a vedea care e reactia celuilat. Era interesant de urmarit cum gindea", il descrie Ignea.

Amintirile legate de Preda sint destul de multe, doar s-au vazut aproape zilnic timp de  doi ani. Preda venea la birou si nu scria niciodata nimic. Citea presa. Uneori, destul de rar, il vedeai cum sta cu pixul in fata unui manuscris si facea un X mare pe o parte dintre paginile citite. Apoi ii spunea lui Ignea ca daca scriitorul caruia ii citea manuscrisul ar fi pus cap la cap fiecare paragraf lasat netaiat, poate ca ar iesi ceva.

"Imi aduc aminte ca intr-un an, noi, redactorii de la revista am mers pe la diferite fabrici si am participat la intilnirile muncitorilor, doar asa sa vedem cum merge treaba la ei. Apoi ne-am intors in redactie si am povestit ce am vazut. A venit rindul lui Marin Preda. El  a stat citeva ceasuri la intilnirea lor si in tot acest timp nu  a facut decit sa observe ceafa unui muncitor. Dupa felul in care i-a descris ceafa groasa, umflatura pe care muncitorul o avea la git si plasturele in forma de X, ne-am dat seama cu totii ca el isi batea joc de tot", spune rizind Ignea.

Preda a avut o viata ciudata, mai ales in relatiile cu femeile. Intre el si Nina Cassian a existat o legatura destul de strinsa. Se vorbea despre "Marin Preda, cel care a avut iubita pe cea mai urita femeie din Bucuresti, dar care avea un corp superb", spune Ignea.

"Nichita si Labis erau aproape genii"

Fostul tipograf ii poate descrie pe toti scriitorii cunoscuti prin citeva cuvinte. Marin Sorescu era "un oltean de treaba", Nichita Stanescu era un "om deosebit". "Nichita locuia in Piata Amzei. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, colegii ii captusisera scara cu flori. La el usa nu era niciodata inchisa. Rar se intimpla sa nu existe un critic in casa sa. Stiti ca putine sint poeziile pe care le-a scris chiar el cu mina lui?!  Erau notate de secretarii care nu-i lipseau din casa. In fata blocului avea un copac, Gica, cu care vorbea mereu. A fost un poet care s-a jucat, parca. La el, poezia izvora, susura mereu la infinit. Si el si Labis au fost aproape genii", ii descrie Ignea pecei doi poeti.

La un pas de a fi demis pentru ca a publicat poezii de Labis

De Nicolae Labis il leaga si altfel de amitiri. In 5 mai 1956 a aparut un numar special al "Iasului literar". In deschidere, Nicolae Labis semna patru poezii cu mesaj la adresa regimului. S-a ajuns la discutii aprinse la Comitetul Central. Toata lumea il intreba cum de a permis acest lucru.

"Atunci am avut mare noroc. Il cunosteam pe Leonte Rautu, care era al IV-lea pe tara in ierarhia Partidului Comunist. El a spus secretarului de propaganda «fara masuri administrative – adica fara sa fiu dat afara- iar de masurile politice ne ocupam noi»".

Insa a scapat atunci asa cum scapase si cu un an in urma, pe cind era secretar de redactie la revista "Canalul Dunare-Marea Neagra". Era in preajma zilei lui Stalin, iar ziarul pe care il conducea inca nu scrisese nimic despre acest eveniment, desi presa "vuia" de numere aniversare. L-a sunat Leonte Rautu si l-a chemat sa stea de vorba. Atunci a fost nevoit sa scrie un intreg numar aniversar dedicat lui Stalin, se justifica el acum. "Mai existau oameni si din interiorul partidului care mai intelegeau, putini, dar erau", spune Ignea.

La revista "Canalul Dunare-Marea Neagra" a fost prieten cu scriitorul Petru Dumitriu

Leonte Rautu era cel care il informa mereu despre locurile in care trebuie sa ajunga si despre ziarele pe care trebuie sa le conduca. El a decis ca Ignea sa devina noul redactor-sef la revista "Canalul Dunare-Marea Neagra". A stat doi ani aici, intre 1950-1952.

Isi aduce aminte de vastele lucrari, de sutele de muncitori, de magazinele din care puteai cumpara icre rosii, de lipovenii denumiti "excavatoare cu barba". "Va dati seama ce atmosfera era acolo?! Erau adusi la munca puscariasi, femei din casele de toleranta care fusesera desfiintate. De la Cernavoda pina la Poarta Alba, huruiau sute de excavatoare. Peste tot erau baraci in care locuiau muncitori. Cind lucram la Canal l-am cunoscut pe scriitorul Petru Dumitriu, eram bun prieten cu el. Am petrecut multe zile si nopti plimbindu-ne printre baraci si discutind", spune Ignea.

Petru Dumitriu a devenit, in anul in care Ignea fost chemat la Iasi sa se ocupe de "Iasul literar", adica in 1956, redactor-sef la Viata Romaneasca. El a fost mai tirziu si presedinte al Consiliului Educatiei din Ministerul Culturii. Insa, in ianuarie 1960, Dumitriu a ales sa paraseasca Romania, desi era in plina glorie literara. El a cerut azil politic in Germania occidentala. A fugit din tara.

Alaturi de Otilia Cazimir, in conducerea filialei Uniunii Scriitorilor

Relatia lui cu scriitorii cunoscuti ai vremii a fost foarte strinsa. A fost ajutat si de faptul ca a lucrat in redactia mai multor reviste literare. Cu cei ieseni a fost si mai apropiat, mai ales pentru ca in 1949, alaturi de Otilia Cazimir si Ion Istrate, a fos ales in biroul de conducere a filialei de la Iasi a Uniunii Scriitorilor, proaspat infiintata.

"Otilia Cazimir avea un suflet foarte bun. Toti banii pe care ii cistiga ii imprumuta vecinilor de linga casa ei, de pe strada ce ii poarta acum numele. O mincau cei din jur. In fiecare luna imi trimitea cite o scrisoare prin care ma ruga sa o ajut", isi reaminteste el, cuprins de tristete. Ea a fost cea care l-a indrumat cit a lucrat ca redactor- sef la "Iasul literar".

Citea revista si ii arata materialele care nu-i placeau. Ii spunea ce poezie nu este buna, ii recomanda poeti mai tineri. Ignea a lucrat la "Iasul literar" timp de 15 ani, pina cind a fost nevoit sa iasa la pensie din cauza unei boli. "El a reusit sa imprime revistei un drum propriu, plecind de la convingerea ca revista literara trebuie sa aiba, in primul rind, un profil al ei, dupa care sa o recunosti, sa te imprietenesti cu ea sau invers. Cu felul sau blind de a intimpina pe tineri, din cauza circumspectiei cu care ii trata pe cei mai virstnici, Dumitru Ignea a infiripat din nimic o revista, formind un cerc al ei, o adevarata familie", il descrie pe Dumitru Ignea, regretatul scriitor Aurel Leon.

Leon il declara pe Ignea responsabil de lansarea mai multor scriitori, printre care Nicolae Labis, Marin Sorescu, Mircea Radu Iacoban, Stefan Oprea. "Invaluita de lumina privirii lui deschise, scriitorii din intreaga Moldova au poposit in paginile acestei reviste, ea fiind cea care a ctitorit publicatiile de mai tirziu", subliniaza Aurel Leon. Dumitru Ignea "i-a lansat" nu prin faptul ca i-a indrumat sa scrie, le-a identificat talentul sau le-a oferit sfaturi in legatura cu maniera de scriere, ci prin faptul ca i-a lasat sa scrie. Le-a oferit spatiu in paginile revistei conduse de el si sustine ca nu i-ar fi cenzurat.

Uneori a avut si probleme, asa cum a fost cazul Labis, din 1956, insa nu-i pare rau. A meritat. A cunoscut oameni nemaipomeniti care l-au respectat, asa dupa cum se poate vedea in zecile de dedicatii existente pe prima pagina a fiecarei carti din biblioteca sa. Toti scriitorii cunoscuti au avut ceva frumos de spus despre Ignea. "Lui Dumitru Ignea, cu vechi sentimente prietenesti si colegiale", scrie Marin Preda pe cartea "Ferestre intunecate", publicata in 1956, an in care a luat premiul de stat pentru romanul "Morometii".

O istorie literara nestiuta

Pe linga munca de zi cu zi la revista, Ignea si-a alocat timp si scriiturii. Primul roman a fost in 1956, "Strada Primaverii". Au urmat "Omul cu parul carunt", "Condamnat la moarte", "Sub aripa timpului". Ultimul a fost publicat in 2003, "La Crimeea, peste mare", un roman in care realitatea anilor de prizonierat se imbina cu fantasticul.

Toate cartile sale sint pastrate cu grija in biblioteca din camera cu ferestre spre strada Cuza Voda, o zona pe care o cunoaste atit de bine. Insa, cele mai mari comori ale sale sint manuscrisele pe care le are. Zeci de pagini ingalbenite de timp, scrieri originale ale lui Nicolae Labis, Demostene Botez -care i-a fost bun prieten-, Otilia Cazimir, Aurel Leon, Stefan Augustin-Doinas, Florin Mihai-Petrescu, Nichita Stanescu etc.

I-ar placea sa mai poata scrie. Insa, din cauza Parkinsonului nu mai poate tine pixul in mina. Ar avea atit de multe lucruri de scris, oameni de descris, locuri de reamintit. El este o istorie literara vie, un om care iti poate descrie scriitorii asa cum nu apar in carti. El cunoaste amanunte, povesti picante, intrigi, iubiri, dureri, taceri.