Actiunea „Visul interzis“

Fara sa ma gindesc am coborit la Cringasi, am urcat treptele catre Piata Cringasi si, lovit de caldura torida, naucitoare, mi-am gasit o masa la o terasa umbroasa, destul de dubioasa, nelipsita de farmecul tuturor teraselor bucurestene „destul de dubioase". Sorbeam dintr-o cola rece, privind cu placere la panorama zgomotoasa si multicolora a pietei, forfotind de cea mai diversa lume, de la „suti" – care au un timp anume, numai sa fii deprins cu tipologia, la precupete grase si pensionari gravi, grijulii cu banii lor putini; erau acolo si o multime de tipi interlopi, grasulii, unsurosi, valutisti impertinenti…, in sfirsit, toata fauna.

Celelalte mese de pe terasa care se numea „Rapiduletul" erau libere, cu exceptia uneia, mai indepartate, unde un ins rasfoia niste ziare. Se vedea ca are timp, ca si mine, si eram multumit ca distanta ne separa, ca nu ne vom apuca sa intram in una din conversatiile anoste, latarete, pentru care bucurestenii manifesta un talent special, dialog „la prima vedere".  Asteptam sa treaca timpul dilatat de caldura, bucuros ca sint singur, fara nici un intrus in starea mea de lene apatica. Dar nu am avut noroc. Tipul de la cealalta masa s-a ridicat, dintr-odata, hotarit sa vina la mine. „Sint Victor, nu ma cunosti sau o faci pe nebunul?" Si m-a imbratisat posesiv.

Era Victor deci acel domn cu infatisare nepotrivita pentru un local de categoria „Rapiduletului". Victor, colegul meu de banca din scoala primara, liceu si facultate. Dormisem intr-un pat, impartisem foamea cu el o serie intreaga de ani, trecuseram prin aceleasi evenimente; eram, cumva, o identitate. Ne lega insa, mai mult decit un trecut comun, o ciudata inclinatie catre vis, intrecindu-ne intr-un joc bine invatat, devenit a doua natura: inventam cu placere oameni, locuri si personaje fictive, pe care le introduceam, cu un fel de arta speciala, in universul nostru cotidian.

In timpul unor cursuri anoste, imposibile, ne trimiteam biletele gen: „Sintem asteptati la Mary diseara, vine si Gina…. urmeaza o noapte de vis; pentru Mary aduci «botisor de caprioara»; ea te asteapta NUDA". Bineinteles, nu ne astepta nici o Mary imbracata sau „nuda", Gina nu figura decit fictiv pe schema noastra, singurul adevar era „botisorul de caprioara" care in jargonul special insemna pur si simplu o castana proaspat cazuta pe trotuar, dezghiocata si catifelata, purtata in buzunar pentru „orice ocazie". Avusesem succes enorm cu aceasta gaselnita sau metafora, nu stiu cum sa-i spun, dar cite o fata se induiosa de acest dar atit de special, foarte ieftin si poetic. (Uita-te, tu, ce catifelata-i, ca un botisor…) Aveam grija sa pierdem, din cind in cind, aceste bilete conspirative, lasate la vedere, sa fie gasite de cine trebuie… Faceam un haz nebun.

Metoda biletelelor si a conversatiilor fragmentate ne distra teribil, mai ales urmarind nedumerirea celor de fata care „se prindeau" mai usor decit ne imaginasem noi. Erau dialoguri scurte, soptite: „Melodiei 16, atentie, intrarea scirtiie!" sopteam, de exemplu. Sau, un biletel: „numai la miezul noptii (strict), stradela Imaginatiei, cheia in cutia postala, aduci «sampania»". Sau: „duminica, la unsprezece, suni de trei ori, pauza, repeti"… Sau: „tot acolo, la baba vrajitoare, cu motanul negru; duci doua gutui coapte"… Sau „ca pe Placintari, cu rindul, in acelasi pat"… Sau: „Sintem invitati la zece mese, lume buna, secret absolut; pantaloni, la Petrica, ii imprumuta pe un pachet de tigari".

Ne creasem un limbaj secret si ajunsesem sa fim priviti cu consideratie lasa. Atunci am invatat forta de necrezut a mistificatiei. Aveam un adevarat patrimoniu: personaje fictive, strazi inexistente, situatii teribile, sugerate in citeva soapte de neinteles de catre neavizati. Chiar de securistii care incepusera sa ne suspecteze ca pe o institutie periculoasa, o dublura care impunea circumspectie, poate banuiau interventia unui posibil serviciu de contra-control. Aveam niste semne. Eram in aceeasi masura orgoliosi dar si morti de frica. Ne dadeam seama ca exagerasem nitel si intreaga „institutie" s-a diluat, repede, dupa unul sau doi ani…

Ne-am amintit, la „Rapiduletul", de aceasta lume vrajita pe care o creasem noi insine si ne-am adus aminte de alte povesti care murisera o data cu timpul.

Era foarte cald. Piata continua sa existe, sa functioneze ca o jucarie scapata de sub control, mergea de la sine.

Eram naucit. Canicula mi se parea in crestere.

„Te invat un truc sigur «antitermic»; da-mi paharul", mi-a spus Victor. A turnat in pahar pe trei sferturi lichidul negru de cola, adaugindu-i un virf de cutit de sare. Solutia s-a umflat brusc, intr-un proces de autofierbere ciudata, rece. M-a remontat imediat, cu toate ca era scirboasa; dar functiona ca o doctorie. „Este un truc militar", mi-a spus Victor. Si, deodata, mi s-a parut parca prea decis, prea stapin pe situatie, ca un dirijor care nu are ce discuta cu ceilalti. Mi-am amintit ca in viata profesionala este militar, medic militar, unul dintre ilustrii medici generali. „In civil", simplu, chiar usor neglijent, se simtea ceva auster totusi in tinuta lui. Amindoi ne potrivisem ca nuca-n perete la barul „Rapiduletul".

Pe drum ne-am amintit ca sintem exact in ziua de solstitiu. Am schimbat citeva impresii.

„Oricum, vine toamna… Dar nu sint inca botisori de catifea… Nici personajele, nici povestile nu mai sint… Da, insa este noaptea de Sinziene…".

Si altele la fel de inteligente.

Ne-am despartit cu ideea, atit de trasnita, incit ne-a atras pe amindoi ca un magnet, sa incercam o cit de sumara cercetare a ceea ce a mai ramas din povestile noastre, si asa mai mult inchipuite decit reale.

Ieri am fost ocupati. Timpul potrivit acestei extravagante investigatii este ziua de astazi.

Ne-am intilnit la opt dimineata, la hotelul meu. Notasem fiecare un „plan de bataie", dupa expresia colegului meu. Ne-am jurat, fiecare in sinea lui, sa pastram strict secret planul si actiunea.

„Daca s-ar afla ceva, pe mine ma elimina din armata", mi-a spus, explicit, Victor.

Eu riscam ceva mai putin, sa fiu considerat, inca o data, ca „o figura", un ticnit…

Actiunea a demarat greu. Nici un taximetrist nu ne-a ajutat sa cautam, cum a spus unul dintre ei, „potcoave de cai morti".

In rest, numai cenusa, numai fum.

Dar, vazuta numai de noi, a aparut o caleasca de abanos cu fir de argint, cu cai albi cu aripi. Un vizitiu solemn, cu uniforma de imparat in ziua intronarii, ne-a invitat cu plecaciuni sa ne duca peste tot. „Sint arii geografice inaccesibile, eu am ordin sa va duc peste tot unde ati fost sau ati visat".

Spre seara, am cerut sa ne opreasca la „Rapiduletul", unde ne-am simtit dezlegati de vrajile ademenitoare ale visarii. Am inchinat un pahar de vin in cinstea amintirilor.