Amintirea decanului

L-am vizitat acum citeva zile. Era intr-o stare vizibil ingrijoratoare, dar nici o clipa nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi vorba de ultima noastra discutie. Avea pulsul agitat, insa faptul se datora unui kinetoterapeut prea zelos. Cel putin asta ne-a spus. Cum intelectual parea neschimbat, poate usor obosit, l-am crezut. Acum imi dau seama ca disimularea era o forma de a se concilia cu inevitabilul. In vara, cind trecusem pe la el, era senin si plin de sperante. Ma asteptam, de aceea, sa-l vad iesind cit de curind.
Venisem impreuna cu un coleg sa-i aducem un proiect de cercetare si niste materiale din grantul in care se lasase prins de citiva ani. L-am invitat la un colocviu. A raspuns ca era prea ocupat in acest moment, dar urma sa contribuie la volum. Optimismul sau parea inalterabil. Era incintat ca Marius isi cumparase un computer portabil si astfel putea sa scrie pe genunchi, urmind sa abandoneze definitiv „Erika” lui preistorica.
Am plecat cu ideea ca vom reveni, eu si colegul meu, in citeva zile, pentru a discuta interventia d-sale la colocviu si multe altele. Colegul care ma insotea imi declara la iesire ca abia asteapta sa-i exploateze enorma lui memorie. Acum ma anunta pe e-mail ca Profesorul Vasile Cristian a murit. Cum nu este absolut sigur, eu persist in a crede ca este un simplu zvon.
De aproape doi ani, colaboram la un grant despre istoria si profesorii Universitatii. Era, probabil, cel mai avizat in chestiune. L-am cautat cu anume teama. Nu ne mai vazusem de ani de zile, fara vreun motiv anume. Nu era, cred, vorba de ostilitate, ci de inevitabila ruptura intre generatii. Cred, insa, ca aceasta l-a suparat la un moment dat. Am incercat sa-i transmit mereu bunele mele sentimente, dar de fiecare data ma gindeam ca ar putea sa para o forma de lingusire. Apoi am auzit ca s-a retras de la catedra si ca iese foarte greu din casa. Apoi ca mergea spre bine.
L-am regasit acelasi. Nici un fel de resentiment. Se impacase complet cu lumea si poate ca acest fapt ar fi trebuit sa ma avertizeze. Avea, insa, planuri de viata si o dorinta de a lupta care m-au incintat. Mi-a povestit cu pasiune una din micile lui victorii terapeutice. Era convins ca progreseaza. Si eu la fel. Planuia sa-si scrie memoriile. Nu mi s-a parut nici depresiv, nici abulic. Cred ca era incapabil sa gindeasca negativ.
Avea oricum memoria si darul povestirii complet intacte. Ca intotdeauna, era contaminant. Poate ca de aceea un timp am preferat sa nu-l caut. Nu putea nimeni rezista acestui vulcan epic iesit din comun. Poseda o forma de oralitate ingrijita, cum n-am mai vazut la prea multi. Nu era nici delirant si nici trivial. Pur si simplu, avea mereu ceva de povestit care sa intereseze auditoriul. Aceasta il ajuta, probabil, sa-si cultive memoria. Nu l-am vazut niciodata citind un curs, iar singura data cind l-am vazut citind (in lacrimi!) un text in public a fost la inmormintarea unui coleg, pe cind eram studenti.
Dar nu ca profesor mi-l amintesc cel mai bine. Perioada cind mi-a fost profesor a coincis cu ultimii sai ani ca decan. Cum tinea doar prelegeri, relatia cu noi era fatalmente mai putin intensa. Cred, insa, ca a fost cel mai popular decan imaginabil. Popular in sensul cel mai frumos al lucrurilor: aproape ca un spirit protector. Eram sigur ca nimic nu ni se poate intimpla in prezenta sa. Oferea incredere si onestitate. Decent, uman, calm, generos.
Dupa absolvire, am auzit ca, la admitere, avusesem probleme cu dosarul. Cum eram o facultate „ideologica”, dosarul nostru trebuia verificat in mod special. Un bunic fusese, chipurile, „cuzist”, adica „de dreapta”. Destul de compromitator, in logica regimului. De obicei, in aceste circumstante, decanul era cel care avea ultimul cuvint. Ma tem ca nu i-am multumit niciodata.
Acum ceva timp, aproape din intimplare, i-am redescoperit opera de istoric. Mult timp, numele sau a fost asociat cu imaginea de autor de manuale, este drept, foarte bune. Avea aici avantajul talentului narativ. A fost, insa, deopotriva, un cercetator devotat. Studiile lui asupra pasoptistilor vor ramine, cu siguranta, referinte in orizontul studiilor asupra acelei perioade. Istoriografia de astazi ii mai datoreaza citeva importante clarificari conceptuale cu privire la inceputurile epocii moderne, distinctia cronicar-istoric, constiinta istorica etc. Lucrarile privitoare la Universitatea din Iasi sint excelente ca informatie si perspectiva. In fine, a scris mult asupra unor teme de istorie universala (revolutia franceza, spatiul asiatic etc.), esentiale pentru formarea unei culturi istorice si a unei perspective geo-culturale pentru orice istoric.
Pentru o buna parte a studentilor anilor optzeci, insa, amintirea profesorului Cristian va fi imposibil de disociat de aceea, luminoasa si calma, a decanului Cristian. Mi-as fi dorit sa ne lase memoriile: privirea lui asupra lumii prin care a trecut. Avea pentru aceasta o buna memorie, comprehensiune si dispozitie epica. Ma tem, insa, ca-i lipsea rautatea, fara de care memorialistica este, adesea, putin spectaculoasa. Probabil, era singurul sau defect.