Caută 
5 MIN
Acum mai bine de o saptamina, pe 15 ianuarie, am ajuns in Bucuresti putin dupa ora prinzului. Trebuia sa particip la decernarea premiilor Galei Tinerilor Scriitori, din al carei juriu am facut parte. Doar ca intregul spectacol (si chiar a fost un spectacol, gratie lui Mike Godoroja & Blues Spirit si lui Marius Mihalache) incepea la orele 17. Cum citeam de vreo 2 zile masivul roman al lui Alexandru Vlad, Ploile amare (despre care cred ca este cea mai buna carte de proza aparuta in 2011) si mai aveam fix 25 de pagini pina la final, am aminat orice alt posibil plan si m-am retras intr-o cafenea din Gara de Nord pentru a duce la bun final lectura (o placere, parol!). Dar pe 15 ianuarie, ca si acum, Bucurestiul fierbea. Cel putin asa stiam de la televizor, desi, sa fiu sincer, nu am urmarit stirile pentru ca sint prea sceptic cu privire la posibilitatea unei schimbari reale in scumpa noastra tara. Ei bine, in timp ce ma apropiam de finis, cu sufletul la gura, majoritatea comilitonilor din local urmareau tot cu sufletul la gura evenimentele din Piata Universitatii. Mai mult decit atit, mai si comentau. Cu patos, cu furie, cu stropi de saliva, fiecare dupa cum il taia capul. De ce nu merg la fata locului, m-am intrebat si mi-am vazut de lectura. Nu am scapat ocazia sa zimbesc nevinovat la gindul ca tara arde si eu citesc romane. Sint apolitic (cumplita vorba, cu un deceniu si jumatate in urma…)? Nu sint, dar nici nu cred ca merita sa renunte intelectualul la ce stie sa faca pentru a intra intr-o cloaca irespirabila sau pentru a comenta la zi balcanica noastra scena politica. De regula, atunci cind urmaresc evenimentele, o fac dintr-o curiozitate… cum sa-i spun? De prozator (ceea ce, e drept, inca nu sint)… De observator al modului in care se manifesta niste indivizi inculti, demagogi, ghidati de interes. Ca sa fiu sincer, de multi ani nu am mai votat din convingere, ci am votat impotriva cuiva. Uneori cu inima strinsa. Mereu cu dezgust. Nu exista nici un om politic roman care sa-mi placa fara rezerve; sau cu rezerve benigne. Din aceasta cauza, nu pot deveni partizanul vreunei tabere. Alte masti, aceeasi piesa. Mereu aceleasi personaje sau ciracii lor, invirtind aceeasi placa.
Bun, dar tara trece printr-un moment istoric, m-am imboldit (abia dupa ce am incheiat lectura romanului lui Alexandru Vlad) si am luat metroul catre Piata Universitatii. Un loc aparte in memoria mea afectiva, in care s-a consumat unul dintre cele mai triste si mai ticaloase evenimente din istoria de dupa 1990. Ajuns acolo, vad vreo 30-40 de manifestanti care agitau, cuminti, niste pancarte. Asa incep marile revolutii, mi-am soptit in barba (pe care nu o am…) si am scanat tarabele anticarilor care profitau de vadul bun. Mi-am cumparat o carte (Alexandrian, Istoria filosofiei oculte) si am luat-o la pas prin Bucurestiul vechi. E un traseu pe care nu-l ratez cind am ocazia…
Doar ca, intre timp, protestele s-au intensificat si toate gurile de tun mediatice doar despre asta vorbesc. Mai pot eu ramine pasiv? Pot, va asigur. Dar o opinie tot ma simt nu obligat, ci inclinat sa-mi exprim in aceasta pagina. Tara arde si noi ne vedem de temele noastre literare, care oricum nu-l intereseaza pe popor? Poporul vrea opinii transante, colorate, piperate, poporul vrea sa il alini, sa ii injuri pe cei pe care ii injura si el… Ei bine, nu am chef de asa ceva. Si totusi, pot exprima aici citeva locuri comune, care mi se par de o evidenta ce tine de bunul simt. Sint convins ca s-or mai fi spus, dar, cum nu am urmarit atent sirul evenimentelor si cantitatea uriasa a comentariilor, nu pot sa controlez. Si nu original vreau sa fiu aici, ci doar adecvat.
Mai intii, mi se pare ca actuala putere si-a epuizat orice credibilitate, orice sprijin al populatiei. Niciodata nu am vazut in Romania atita ura fatisa impotriva conducatorilor. Lucru firesc, la urma-urmelor, daca ne amintim ca nu comunismul in sine il deranja pe roman, cu sistemul lui restrictiv, cu crimele si absurditatile sale, ci faptul ca i se dadea papica, lumina, caldura (si prezervative) cu tiriita. Asa si acum. Atunci cind viata de zi cu zi devine o problema, omul iese in strada. Si nu ai cum sa-l acuzi pentru asta, e dreptul lui sa-si urmeze instinctul. Bun, atunci cind cei de la guvernare nu mai controleaza lucrurile, speranta este, firesc, in opozitie. Asa spune teoria. Eu am insa mari dubii ca ea se aplica in cazul Romaniei. De acord, nu imi plac Basescu, Boc, Udrea (fluier in biserica: madama nici nu-mi displace cu totul), dar asta nu inseamna ca am vreo incredere in cei care nu fac decit sa profite de situatia disperata, de saracia oamenilor. Nu am incredere in Victor Ponta sau in Crin Antonescu; asa cum ii vad eu, nu au anvergura politica, nu au calm, nu au forta, nu au idei; nu sint animale politice versate.
Logica minima a democratiei spune ca trebuie sa li se dea o sansa si sigur ca o vor avea. Dar nu cred ca USL reprezinta o solutie reala pentru Romania. Nu au oameni, nu au program, nu au un trecut comun, nu au o traditie care sa-i recomande. Nu fac decit sa profite de fundatura in care a ajuns Romania sub actuala guvernare, fara sa joace pe cont propriu, fara sa propuna program coerent real. Se vede ca vor puterea, sint infometati, se aud din fundal cum scrisnesc maselele lui Hrebenciuc, Oprisan et alii eiusdem farinae. Politica la noi nu e decit un joc murdar pentru obtinerea puterii. Atit!
Prin urmare, accept ca e foarte rau acum. Dar nici nu cred ca va fi mai bine miine. Si sint optimist de felul meu. Liberalii corciti cu PSD-istii nu au un real sprijin popular; nu au capital de incredere, au doar avantajul celui care a stat si a chibitat in galerie, pentru ca nu a avut acces la pirghiile puterii. Nu pentru ei au iesit oamenii in strada, ci din disperare. Vrem schimbare si vom avea schimbare, cit de curind. Toate tunurile mass media siunt puse pe guvern, pe presedintele Basescu, poporul e impotriva lor, tarasenia nu are cum sa mai dureze. Se va lungi, probabil, din inertie si din incapatinare. Din pacate, spectrul politic romanesc nu are foarte multe solutii de criza. Are oameni de paie, buni de facut gargara, de rasucit principii strict retorice. Ii are pe cei doi stabi frustrati mai sus pomeniti; il mai are, cum l-as putea uita?, pe Radu Mazare, un mare lider. Dumneavoastra va place? Mie nu. Am frisoane cind ma gindesc ca un rudimentar ca el, cu alura si trecut interlop, va avea o influenta enorma in fruntea tarii. Cit de curind.
In astfel de momente nu pot decit sa suspin nostalgic, ca de atitea ori, ca s-a pierdut momentul reinstaurarii monarhiei. Si sa rabufnesc atunci cind il vad pe tovarasul Ion Iliescu (omul politic cel mai nociv din ultimii 22 de ani!) pozind in inteleptul patriei si dind sfaturi celor adunati… unde? Chiar in Piata Universitatii. Adica fix acolo unde el a chemat cu 20 de ani in urma minerii si ne-a retezat orice bruma de credibilitate externa.
Si atunci, cind nu pot alege cu inima usoara intre doua solutii maligne, ce pot face? Citesc romane, imi vad de ale mele si ma pling, cu o franchete pe care probabil o voi plati cumva, in acest colt de gazeta.
