Axa America-Europa, via Bucuresti

De ar fi cuprins numai cele 16 inregistrari care ilustreaza genuri muzicale diferite, cum sint prelucrarile si inventiunile in maniera lui Bach, in stil bossanova, in stil jazz cameral, in „forma” combinata de freejazz – creatie aleatorica – montaj de secvente sonore concrete, antologia „Memorial Richard Oschanitzky, volumul I” ar fi meritat aprecierea nedramuita a publicului si a muzicienilor pentru talentul, cultura, ingeniozitatea, indrazneala si rafinamentul cu care autorul s-a exprimat in zone artistice inselator-antagoniste. Dar seria inceputa acum se numeste, precis si orgolios, „Maestri romani ai jazzului”. Daca momentele pe care le-am comentat in precedentele rubrici „Jazz Interplay” au ramas in timp modele de-a dreptul fascinante, greu de egalat, ultimele trei opus-uri nu rivalizeaza cu gesturile creatoare ale unor compozitori de dictionar, ci le depasesc. Lucrarile la care ma refer reprezinta genul inca necunoscut deplin de multi profesionisti, de altii controversat, destui raminind fericitii prizonieri ai ideii ca muzica academica europeana nu se poate armoniza cu jazzul american decit, cel mult, sub forma unui hibrid.
De optzeci si ceva de ani se tot spune ca „Rapsodia nostalgiei” („Rhapsody in blue”) este o lucrare de jazz simfonic. Inceputul cu acea spectaculoasa nota senzual glisata ascendent la clarinet, melodia si ritmul de foxtrot, pendularea intre tonalitatea majora si cea minora, intonatiile de blues, unele atacuri ale sunetelor si expresia, feelingul apropiate de modul de cint al instrumentistilor afro-americani de jazz au convins multa lume, de la prima auditie (1924) pina azi, ca Rapsodia lui George Gershwin este jazz simfonic.
Gershwin a trait in America primelor decenii de secol XX, stapinita de cintecele infocate ritmic sau languroase ale spectacolelor de revista, ale posturilor de radio si caselor de discuri, patronii barurilor si restaurantelor cu pretentii angajau formatii si ansambluri cu un repertoriu pur jazzistic ori semanind cu jazzul. Bluesul, swingul, feelingul jazzului faceau deliciul spectatorilor teatrelor de pe Broadway, al publicului de cinema. Timp de aproape un secol, publicul Americii si al Europei a tot ascultat muzica asta, si i-a fost, i-a ramas usor sa creada ca daca o orchestra simfonica se apropie de melodiile cu aroma de blues, de ritmul sincopat, de expresia sonora a jazzului, asculta jazz simfonic. Istoria secolului XX a retinut compozitori, mai mult sau mai putin cunoscuti, care au vrut sa oficializeze legatura presupus fericita a jazzului cu muzica academica (simfonica, de camera, chiar de opera). Dar e de mirare ca nici unul, cu Gershwin deschizator de coloana, nu a tinut seama ca in jazz se improvizeaza – ei au notat totul in partitura. Cum scrie in tabla de legi a muzicii academice europene!
Si a aparut Richard Oschanitzky, in Romania. Exact acum 40 de ani, a scris si a inregistrat Toccata pentru pian si septet de jazz. Intentia era clara inca din titlu. Inca din pasajul introductiv al pianului in autentic stil concertistic contemporan non-jazz, rapid „vizitat” de formule melodice autentic jazzistice. „Pendularea” pianului de la maniera romantica academica la jazz pe parcursul a doar citeva masuri e uimitor de fireasca. Stilului contrapunctic i se suprapune acumularea de sunete la trompeta si trombon, sustinut de ritmul dinamic, plin de swing, completat de dispunerea contrapunctica a liniilor melodice la instrumentele de suflat. Cele doua trasee melodice ale pianului „in oglinda” (tehnica palindromului, atit de apreciata de Oschanitzky), aranjamentul combo-ului ce comenteaza „aria” pianului solist intr-o incitanta maniera jazzistica asigura Toccatei rolul de prim argument convingator in favoarea sustinerii „axei” America-Europa, via Bucuresti.
Oschanitzky a recidivat, la cerere, in 1970. Vazindu-l si ascultindu-l un an mai devreme ca pianist, dirijor si orchestrator la Festivalul „Cerbul de aur”, reprezentantii Radioteleviziunii germane i-au comandat o lucrare in orice gen muzical ar dori. Si „Variatiuni ’71” te edifica din titlu.
„Variatiune” in limbaj academic european si „improvizatie” in limbaj jazzistic inseamna a inventa noi melodii pe aceeasi tema. Numai ca europenii vechi si noi nu puteau altfel decit sa scrie totul pe portative, iar jazzmenilor le era mai usor sa inventeze spontan, pe loc, uneori inconstient, dar fascinant. Oschanitzky a avut o idee pe cit de simpla, pe atit de geniala: a compus o (singura) tema melodica ce suna autentic simfonic (cu alura subtil romaneasca) la corni – si tot atit de autentic in stil jazzistic la saxofoanele bazate pe swingul bateriei, iar mai tirziu, succesiv, de pian, vibrafon, saxofoane si trompete. Restul este o admirabila „retea” de linii, culori si efecte, tesuta de compozitorul-orchestratorul Oschanitzky, broderie ce comenteaza si argumenteaza ideea generatoare.
Trist este ca prea multi compozitori romani importanti atrasi de binomul „jazz simfonic” nu au cunoscut Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestra simfonica si bigband, scris de Oschanitzky. Nici nu prea au avut cum – lucrarea a fost inregistrata in Germania, timp de 33 de ani nu s-a interpretat in prezenta publicului (pina in noiembrie 2004, cind prima auditie mondiala in sala de concert a avut loc la Iasi), partitura nu a fost editata, rarele difuzari radiofonice ajutind prea putin la cunoasterea unei capodopere.
Intinzind suprafete sonore simfonice si jazzistice ne-delimitate de vreun hotar, plimbindu-te (ca ascultator) de colo-colo fara sa fii deranjat de vreo nepotrivire, lasind partiturii solistilor (pian-saxofon tenor) spatii goale vitale improvizatiei, orientind „vehiculul” compozitional spre teritorii etno-culturale (atunci, in 1969) inca exotice – Balcanii, Orientul India -, Richard Oschanitzky a demonstrat cu inteligenta, cu talent, cu spirit integrator, ca sistemul componistic cult european nu este incompatibil cu sistemul componistic afro-american numit printr-un termen general „jazz”, nici cu traditiile ce abia dupa el au intrat tot mai mult in sfera de interes a „academicilor” si a jazzmen-ilor.
De ce a reusit Oschanitzky, si altii, celebri, nu? Pentru ca n-a fost unul singur, ci toti intr-unul. A compus sonate, concerte, cantate, lieduri, un oratoriu, muzica de film – si a cintat (la pian), a compus, a scris aranjamente de jazz. N-a fost un muzician de jazz orgolios sa demonstreze ca stie si muzica academica, n-a fost un compozitor academic dispus sa cocheteze o vreme cu jazzul. Toate au fost viata lui, noapte si zi!
Dublul cd „Memorial Richard Oschanitzky” este o prima si superba demonstratie!