Banii murdari

Domnisoara S., absolventa a Facultatii de Litere Iasi, fiica domnului Z., fost director al intreprinderii I, specializata in confectii metalice, avea inoculata, de pe vremea cind inca umbla la gradinita, ideea ca banii sint murdari.

Ideea aceasta se inradacinase atit de adinc in constiinta ei, incit apropierea zilei in care urma sa-si ia chenzina ii crea profunde nelinisti si nesfirsite mustrari de constiinta.

Pe vremuri, fusesem coleg de birou cu domnisoara S., ambii lucram la compartimentul personal-retribuire la o institutie de stat si ii urmaream reactiile cu atentia cu care pisica urmareste gaura din care trebuie sa apara un soarece de casa. Cind soarecele aparea, pisica il lasa, dind din coada, sa se indeparteze de punctul de iesire la o distanta care-i dadea suficienta sansa pentru a ajunge inapoi, caci pisicii ii place intotdeauna riscul.

Pentru mine, domnisoara S. era un caz. O vedeam cu o zi inainte de salariu cum rasfoieste din ce in ce mai precipitata dosarele, pierzind sirul calculelor si cum, cuprinsa de panica, isi lasa treburile balta, fugind sa se spele pe miini.

Spalarea miinilor inainte de salariu devenise pentru ea un ritual la fel de indispensabil ca pentru un preot crestin punerea patrafirului si sarutarea crucii in altar.

In ziua cind luam leafa, domnisoara venea la slujba cu manusi. Nici in ruptul capului nu vroia sa atinga murdaria umana cu miinile ei. Mai degraba ar fi acceptat sa fie sugrumata pe esafod, decit sa accepte ideea ca pielea degetelor sale sa atinga banii. Acolo unde altii gasesc desfatare sufleteasca, ea gasea greata si un imens dezgust. Banii erau murdari nu numai din punct de vedere fizic (citi nu puneau miinile pe ei!), ci si moral. Chiar folosindu-se de manusi, in momentul in care degetele ei subtiri atingeau bancnotele, o vedeai cum transpira si se face palida la fata ca pergamentul. Trebuia atunci sa se sprijine de perete ca sa nu lunece pe parchet. In contact cu bancnotele, domnisoara incerca un dublu sentiment de vinovatie, atit fata de sine, cit si fata de cei aproximativ un miliard doua sute de milioane de locuitori ai unei anumite tari. Pentru ea, orice ban marunt era o mare necunoscuta. Si pe domnisoara o inspaiminta necunoscutul. In cei patruzeci si sapte de ani de existenta nu cunoscuse un alt cosmar decit acela pe care i-l trezeau banii.

Datoriile pe care le avea la birou (bani comuni pentru cafea si protocol, alte cheltuieli marunte) domnisoara le restituia folosind o penseta. Mai intii bancnotele erau scoase din hirtia ce le proteja (domnisoara isi impacheta salariul intr-o coala de hirtie si venea cu el in birou tinind pachetul cit mai departe de corp, ca pe un lucru abject), apoi bancnotele erau insirate pe pupitru, impartite pe diverse categorii, si la urma ridicate de o margine si la distanta cu penseta, fiind restituite creditorilor.

Cind o vedea in ce stil minuieste banii, seful de birou (un anume domn Stefanescu) turba pur si simplu de furie; il vedeai cum fierbe pe scaunul sau, cu o scobitoare de plastic intre dinti. Ca sa fie cit mai departe de acest spectacol, domnul Stefanescu iesea din birou si se plimba prin curte, fumind tigara dupa tigara. Revenea dupa trei sferturi de ora in birou, cu fruntea rosie de nervi, dar cu ochii calmi; inainte de-a se aseza pe scaunul lui, nu se putea totusi abtine sa nu faca o observatie in doi peri, la felul cum unii, prin comportarea lor, jignesc bunurile statului.

De mai multe ori, seful de birou Stefanescu se gindi s-o dea afara din slujba pe domnisoara S., sau macar s-o mute intr-un alt compartiment, dar cum domnisoara S. era o salariata deosebit de constiincioasa si in afara pacatului de a-si numara-banii folosindu-se de manusi nu parea sa aiba alte vicii, o lasa pina la urma in pace.

Ma intreb acum, dupa zece ani de cind am plecat de la acea institutie funesta, ce sentimente incearca domnisoara S. (care trebuie sa se apropie de virsta de pensionare), cind isi numara salariul ajuns la o suma astronomica?!

Sa-ti speli miinile dupa fiecare bancnota, birr, te ia cu frig. Si cind te gindesti ca, pe zi ca trece, banii devin tot mai murdari si tot mai insignifianti!

Mi-o inchipui citeodata cum sta la biroul ei negru, lustruit cu grija, numarindu-si leafa gata-gata sa lesine, cu fata ca o masca galbena si trupul scaldat de o sudoare rece, mortuara.

Ca banii au microbi, si ca acesti microbi misuna pe bancnote, asa cum misuna viermii pe un hoit, nu incape indoiala; nu-si trebuie prea multa imaginatie ca sa poti vedea acest lucru; totusi, vrem, nu vrem, trebuie sa ne folosim de ei, banii fiind motorul care impinge societatea omeneasca inainte. Si dupa cum unii au o atractie bolnavicioasa, asa altii au o profunda repulsie, o alergie atit de puternica fata de bani, incit la simpla vedere a unui teanc de bancnote au impresia ca intreg corpul li se acopera de moluste.

Ma gindesc din cind in cind cu groaza la soarta domnisoarei S. Daca a incaput pe mina unui director cinic, care, stiindu-i slabiciunea si ca sa-si arate autoritatea pe care o poseda, o s-o transfere din sfera cifrelor la casierie, unde va trebui sa umble cu multi bani.

Ce cosmar!