Botanica poporana romana

In aceste zile schimbatoare de noiembrie, citesc o lucrare pentru care am scormonit si bibliotecile si internetul, reusind in cele din urma sa o achizitionez: Botanica poporana romana a lui Simion Florea Marian. Am aflat tarziu despre aparitia ei, desi aveam cunostinta de existenta celor aproape 6.000 de pagini manuscrise care, iata, au vazut lumina tiparului la mai bine de un veac de la trecerea la cele vesnice a autorului lor, mare carturar si dascal.

Tiparirea celor trei volume de aproximativ sapte sute de pagini fiecare a inceput in 2008 si, din pricina sincopelor de finantare, s-a incheiat in 2010. Peripetiile publicarii le poate relata editorul lucrarii, d-na dr. Aura Bradatan, absolventa a Facultatii de Litere a Universitatii din Iasi, actualmente muzeograf la Muzeul Bucovinei din Suceava. Eu scriu doar ca lucrarea lui Simion Florea Marian imi pare de o extraordinara valoare culturala si ca ar fi mare pacat daca, din diverse pricini, aceasta enciclopedie uluitoare prin conceptie si prin realizare nu ar ajunge macar in bibliotecile universitare romanesti. Nu gasesc ca exagerez daca afirm ca rodului unei munci intelectuale de o viata ii sade mai bine in mintea si in inima cititorilor decat in depozitele editurilor.

Botanica poporana romana conceputa de parintele Marian, pe care marele Hasdeu il considera cel mai bun etnograf roman al timpurilor sale (sfarsitul veacului al XIX-lea si inceputului secolului XX), este cu totul remarcabila.

Inainte de toate, ea este ca o Biblie, adica scriptura mult folositoare unor categorii diverse de specialisti: biologi, antropologi, etnografi si folcloristi, istorici si critici literari, filologi si lingvisti s.a. Tezaurul de limba si de cultura cuprins intre copertele celor trei volume face din aceasta lucrare o contributie capitala pentru intelegerea spiritualitatii populare romanesti. Daca ar fi fost publicata in timpul vietii autorului, enciclopedia ar fi reprezentat cea mai insemnata dare de seama asupra lumii arhaice romanesti, lume netulburata inca de capriciile modernitatii. Asa cum arata editorul, cine tine seama ca lucrarea cuprinde informatii „din toate zonele etnofolclorice romanesti", sau, mai precis, „datini, credinte, obiceiuri, legende, doine, proverbe, zicatori, descantece, vraji, farmece, intrebuintari casnice, retete de medicina umana si veterinara, retete cosmetice si culinare, descrieri de jocuri si jucarii etc.", capata, prin lectura, panorama unor cartografii simbolice complexe si incantatoare prin bogatia de date angajate in explicatii si ilustrari.

In al doilea rand, trebuie aratat ca, prin lucrarea la care a muncit toata viata fara a o desavarsi, dar si prin alte cercetari (Ornitologia poporana romana, 1883, Insectele in limba, credintele si obiceiurile romanilor, 1903), Simion Florea Marian poate fi considerat parintele studiilor romanesti de etnobiologie. In a doua jumatate a veacului al XIX-lea, doar Simion Mangiuca incercase, intr-un foileton publicat in Familia lui Iosif Vulcan (numerele 43-49 din 1874), sa acrediteze ideea studiului stiintific al denumirilor populare romanesti de plante, avand ca suport date folclorice si etnografice. E adevarat, glosare si liste de nume populare romanesti de plante circulau inca din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, insa abia cu lucrarea lui Simion Florea Marian, cititorul are posibilitatea de a intelege diferentele esentiale intre peisajul timpuriu al tatonarilor si al incercarilor entuziaste si recolta bogata a unui studiu vast, doct si sistematic asupra unor fapte definitorii de civilizatie. Chiar si in prezent, desi a trecut un veac, timp in care au fost publicate contributii importante precum dictionarul lui C. Pantu (Plantele cunoscute de poporul roman), dictionarul savantului Alexandru Borza (Dictionar etnobotanic), sinteza lui Valer Butura (Enciclopedie de etnobotanica romaneasca) si lucrarea riguroasa a lui Constantin Parvu (Enciclopedia plantelor, 4 volume), enciclopedia lui Simion Florea Marian ramane neintrecuta prin claritatea cu care pune in valoare circulatia denumirilor populare, aspect prea adesea trecut cu vederea. Gratie efortului stiintific si editorial depus de dr. Aura Bradatanu, avem astazi la dispozitie un documentar deosebit de insemnat, al carui belsug de idei merita urmarit si discutat, iar nu lasat in umbra timpului.

Nu pot incheia aceasta semnalare fara a scrie cateva randuri despre stilul cald, placut si lipsit de complicatii care sugereaza discret, dar convingator, personalitatea patriarhala a autorului, de o serenitate pogorata parca din sinaxar. Ca admirator al scrierilor lui Ion Simionescu (1873-1994) – divaghez nitel pentru a arata ca Flora Romaniei este o podoaba rara, care pune in lumina priceperea si talentul omului de stiinta de a se face inteles in idee si in expresie – pastrez inca nestirbita speranta ca, intr-o buna zi, cartile bune si cu multe invataturi folositoare vor trece din tacerea bibliotecilor si a trecutului nu intotdeauna prielnic lor in circuitul natural al vietii contemporane noua. Si chiar de nu se va intampla astfel, in plin descalecat al tehnologiei wireless si touch, se va mai gasi, poate, vreun nostalgic stiutor de carte care sa adulmece temerar parfumul vechi si ispititor al unor randuri ca acestea: „Una dintre cele mai placute si mai mirositoare floricele de primavara, care infloreste nemijlocit dupa luarea omatului, adica in decursul lunii lui martie si aprilie, si careia ii place a trai mai mult singuratica prin tufisuri si ciretisuri, precum si prin rarisurile si poienile de prin paduri si padurele, este viorica sau giorica, numita altmintrelea in Bucovina inca si viorea sau giorea pl. viorele si giorele; in Moldova: viorea si toporas pl. toporasi; in Tara-Romaneasca:  micsunea pl.micsunele; in Oltenia: tamaioara pl. tamaioare; in Transilvania: viorica,viorica-mirositoare, viorea- mirositoare,  giorea, vioara, hioara,micsunea, flori-marunte, flori-maruntele si garoafa pl. garoafe; iara in Banat: viorea si viorita." (Botanica poporana romana, vol. III, p. 198).