Bun simt n-avem

O regula a bunei purtari ne invata ca se cuvine sa raspundem la scrisorile primite. Nu raspundem? Inseamna ca educatia noastra nu e terminata. Raspundem neintirziat? E semn ca am invatat regulile bunei cuviinte. Ce-i drept, astazi corespondenta e in declin. De obicei, dam telefon sau conversam pe mail. Mesajul nostru ajunge instantaneu la destinatar. Iar daca destinatarul nostru e bine crescut si a studiat regulile politetii, vom primi negresit raspuns. La telefon e si mai simplu. Oriunde ar fi (la teatru sau la filarmonica), purtatorul lui, ne raspunde. Cu o voce calda, binevoitoare. Asa imi inchipui, cel putin. Numai ca putini dintre noi avem adresa de mail a oficialitatilor. Si mai putini ne permitem a avea un „mobil". Si, in fine, abia o minoritate detine in memoria telefonului numerele deputatilor de Iasi, ale prefectului sau primarului. Impas, asadar. Solutia la acest impas e, pentru cei mai multi, sa scrie la gazeta. Omul de rind pune, deci, mina pe toc si isi asterne pe o coala de hirtie pasul. Fara agresivitate. Cu oarece sfiala. Si, mai ales, politicos. Asa cum a invatat de la parinti si la scoala. In speranta ca peste misiva lui se va apleca oarecine. As! Oarecine nu se apleaca. Speranta ii este curind dezmintita. Oficialitatea se ocupa de chestiuni abisale, transcendentale, metafizice. Ea construieste strategii edilitare, proiecte economice, face asa zicind management cultural. Nu are timp pentru nimicuri. Si neavind timpul necesar, nu raspunde pur si simplu. Cu o exceptie insa: perioadele electorale. Dar acestea sint mult prea rare. In restul timpului, oficialitatea e surda si, mai ales, muta.

Faptul ca la gazeta, in pagina de opinii sau in aceea a cititorilor, se publica scrisori intre-deschise (sau articole cu un destinatar precis) e un semn luminos ca oamenii nu si-au pierdut credinta in „puterea" presei si in bunavointa autoritatilor. Omul politic ar trebui sa tina seama de aceasta buna-credinta. Nu mai pun la socoteala ca insesi preceptele politetii si bunului simt il obliga sa dea un raspuns cit mai grabnic. Daca nu se petrece asa, e din pricina expusa chiar la inceput. Educatia oficialitatii nu s-a incheiat. In ultima vreme, in ceea ce ma priveste, am devenit tot mai sceptic in privinta puteri efective a unui articol de ziar (ori a unei scrisori deschise). Nimeni nu se apleaca asupra lor. Oficialitatea are treburi mai inalte de rezolvat. Am mai spus-o, cred: omul de rind scrie si tot el se citeste. E un cerc vicios la mijloc. A, daca ar veni un Arghezi cu limbajul sau nimicitor! Altfel ar reactiona Primaria. Altfel s-ar misca Prefectura. Dar talentul de pamfletar al lui Arghezi nu e repetabil. Mai mult: epoca insasi e alta. Ceea ce i se permitea lui Arghezi nu ne mai este permis astazi. In plus: pamfletul lui Arghezi era arta curata. Mai mare dragul sa-l citesti. Se zice ca si Eminescu avea un farmec similar in articolul negativ. Primul care-l citea era chiar cel vizat. Pamfletarii de astazi sint, prin comparatie, niste mici copii. Ei inghesuie vorbele grosolane una dupa alta in speranta ca vor compune un pamflet. Se insala. Nimic mai dificil decit pamfletul veritabil! In lipsa gazetarilor cu geniu, oficialitatea prospera. Pielea se ingroasa. Obrazul face buci, cum ar zice acelasi Arghezi. Pacat! Dar sa revin la chestiunea scrisorilor deschise.

„Ziarul de Iasi" publica, la loc de cinste, cel putin una pe saptamina. Daca nu scrie dl Constantin Ostap, infatigabil si dezinteresat cum il stim (in chestiunea Crucii lui Ferent, sa spunem), scrie dna dr. Elena Bodinger (in chestiunea parcului de linga Starea Civila). Daca nu scrie nici dna dr. Bodinger, scrie dl Stefan Cumpanescu s.a.m.d. Nu va faceti iluzii. Nici unul nu se invredniceste de vreun raspuns. Pentru a primi raspuns (un raspuns oficial si neutru, care nici macar nu e la obiect), trebuie sa faci memoriu si sa-l inregistrezi la un oficiu. In termen de o luna (sau doua), vei primi un plic cu antetul Primariei. In plic, praful de pe toba, desigur…

Ma intorc si intreb: ce-ar zice domnii de la Primarie daca la adresa lor s-ar scrie precum urmeaza (citez citeva rinduri din pamfletul arghezian, intitulat „Biblioteci n-avem" si publicat in 1913, in ziarul Seara): „…in Bucuresti, la Academie, nu poti razbi nici la colectiile Monitorului Oficial. Caci domnul Bianu a organizat biblioteca, libera pe vremuri si folositoare. Din cioarecii si cizmele sale potcovite, domnul Bianu a sarit direct in aristocratie si, mic cezar tifnos si strimt la creier, a facut din biblioteca noastra, a cititorilor… un imperiu al sau, ungurenesc". Si inca, spre final, cind autorul merge la biroul domnului Bianu: „Ceva ca un guzgan te asteapta frecindu-si nasul de labe pe un maldar de tomuri. Un glas impertinent te supune unui interogatoriu amanuntit. E domnul Bianu, un burete, un ficat gabejit cu mustata, o privire rea de om cu lefuri multe si constient de nulitatea si zadarnicia lui care-l devora".

Ce-ar zice oare prefectul sau primarul Iasilor, daca s-ar vedea incondeiati precum bietul domn Bianu de altadata?