Caractere

 Am avut oaspete la Iasi, zilele acestea, pe colegul Ion Negura, de la Chisinau, venit cu treburi academice. I-am propus sa facem un tur rapid al manastirilor de la Neamt, mai ales ca sotia sa, care-l insotea, nu vazuse multe dintre ele. In secret, voiam sa-l duc si intr-un loc care s-a  instapanit, de mai mult timp, in sufletul meu. Si iata-ne la Schitul Vovidenia, la arhimandritul Mihail Daniliuc, egumenul de vocatie si custodele Casei Memoriale „Visarion Puiu" si al Muzeului „Mihail Sadoveanu". Am mai scris, dupa o intalnire cu acest slujitor al altarului, carturar si vrednic gospodar, cand am evocat forta spirituala a acestui loc binecuvantat, acum aproape doi ani. Intre timp, parintele Mihail a aprofundat cercetarea sa despre viata si faptele capabilului mitropolit Visarion Puiu si a publicat cateva texte pe care mi le pune la dispozitie. Cel ce avea sa devina ultimul mare mitropolit al Bucovinei si primul ierarh roman care a organizat si condus o episcopie ortodoxa pentru romanii aflati in diaspora a fost un exemplu de daruire totala; dar si un vladica incomod. E re-descoperit acum, se organizeaza anual simpozioane in care se valorifica infaptuirile sale, se gasesc documente despre perioade mai putin cunoscute din viata sa si activitatea sa misionara, despre luptele sale cu autoritatile vremii si patimirile sale in exilul cel vascos. Condamnat de regimul comunist in contumacie, reuseste sa scape si traieste amarul departarii. La CNSAS, parintele Mihail descopera ca Visarion Puiu era urmarit de catre cei din jurul sau, acestia dadeau informatii securitatii despre cel pe care-l slujeau, i se crease si un nume de cod, Oliviu. Numai o intuitie divina l-a scapat de o soarta si mai tragica.

Ajuns Mitropolit al Basarabiei, cu sediul la Balti, Visarion Puiu constata ca institutia pe care trebuia s-o pastoreasca nu avea nici lacas si nici casa mitropolitana. Sta in gazda la inceput, la un negustor, dar reuseste in cativa ani sa ridice maretul edificiu al mitropoliei din urbea de nord, care face si azi faima orasului Balti, si sa cladeasca un adevarat palat, inconjurat de un domeniu impunator, livada si parc. Astazi in custodia mitropoliei legate de Moscova, unde bietul preot roman, cautator al urmelor vajnicului Mitropolit, este tinut la poarta si nu i se permite macar sa viziteze edificiul. Mutat la Cernauti, Visarion Puiu cladeste si aici un palat mitropolitan, cladire exceptionala in care se gaseste acum universitatea de acolo. Palatul acesta cultural, dupa modelul marilor orase europene, confera identitate comunitatii ortodoxe romanesti si incurajeaza ampla miscare a „Societatii pentru cultura romanilor din Bucovina", lupta sa pentru afirmare nationala. N-a fost deloc usor, i s-au pus piedici, chiar de catre unii romani importanti, dar vrednicul ierarh reuseste in final.

Erau vremuri grele, saracie, se profila razboiul cel nimicitor, nu existau fonduri, dar initiativele filantropice ale lui Visarion Puiu continua cu spor. A construit la Putna o casa, un arhondaric destinat cazarii sutelor de pelerini care veneau de pe atunci sa viziteze manastirea si mormantul lui Stefan, cladire impunatoare care dainuie si astazi, si a primit, ca reparatie, numele ctitorului sau. Vocatie de constructor, Visarion Puiu se angajeaza si intr-o actiune urbanistica care poarta marca sa: refacerea cladirilor importante din centrul orasului-muzeu Vatra Dornei. Mitropolia Bucovinei era proprietara izvoarelor de ape minerale de la Dorna, a bazei balneare si a instalatiilor de tratament, cu hotelurile respective. Toate au fost refacute si modernizate, inclusiv cochetul palat al cazinoului. Un alt  edificiu: caminul de la Burnas, din tinutul Cetatii Albe, pe malul marii, destinat ca loc de odihna si tratament pentru clerici si functionarii mitropoliei de Bucovina, ridicat de arhitectul Horia Creanga. Casei Bumbac i se prevede, chiar de la inceput, o destinatie strict filantropica: azil pentru batrani si cantina pentru saracii din tinutul Sucevei. Complexul social a fost ridicat pe o proprietate a mitropoliei, fosta casa a poetului Vasile Bumbac. Biserica nu e biserica daca nu ajuta, daca nu face filantropie, scrie parintele Mihail, exemplificand cu practicile sociale ale Mitropolitului de Bucovina: „Anual se prevedeau in bugetul Mitropoliei Bucovinei sume alocate special pentru opera de binefacere, adica pentru intrajutorarea batranilor, orfanilor, bolnavilor. Pe langa aceasta mantuitoare traditie, vladica Visarion a sprijinit in mod indirect angajatii mitropoliei, ai Fondului religionar, taranimea (amintim doar un exemplu: din aprilie 1933 si pana-n ianuarie 1937, taranii bucovineni au primit aproape 90.000 m.c. lemn de foc si constructie". Si nu numai atat: multi studenti si elevi din scolile teologice au primit ajutoare, la Vatra Dornei s-au infiintat cabinete medicale pentru consultatii gratuite acordate populatiei sarace, la Pasti si de Craciun mitropolia organiza o masa festiva atat pentru saracii din orasul Cernauti, cat si pentru copiii orfani. Nu in ultimul rand, Mitropolitul acesta care a avut o viata plina de impliniri si de deceptii a sprijinit cultura, identitatea si spiritualitatea romanilor prin fapte concrete, acordand sprijin financiar unor institutii educative si culturale: societatii „Principele Mircea", la infiintarea unei gradinite pentru copii, la Rosa; internatului Doamnelor Romane din Cernauti; internatelor scolare din Radauti si Suceava; pentru finalizarea salii cercului militar din Cernauti. E de pomenit aici, nu in ultimul rand, si sprijinirea Societatii „Casa Nationala" din Suceava pentru un sediu propriu, a societatii Junimea din Cernauti, a bibliotecii Universitatii din Cernauti si altele. In numai trei ani, Mitropolitul Visarion aloca sume colosale in scopuri culturale si sociale, echivalentul a 760 kg de aur. Milostenie si iubire!

Pasionat de viata si infaptuirile acestui ierarh-constructor, parintele Mihail imi impartaseste o amaraciune: a colindat prin toate locurile, pe urmele sale, la Chisinau, Kiev, Balti, Cernauti, la CNSAS. Dar nu a avut, adesea, acces la documente, la arhive. Ii promit sa-l pun in legatura cu un alt cautator al spiritualitatii romanesti, cercetator la arhivele din metropola bucovineana, domnul Dragos Olaru. Imi amintesc intalnirea de asta toamna: o figura de om muncit si incercat de greutati, fuziform, dar atins de pasiunea cautarii, luminat de flacara ce-i alege doar pe unii dintre noi. Dragos ne-a plimbat doua zile prin Cernauti, ne-a aratat locuri si cladiri, ne-a evocat infaptuiri si oameni: Eminescu, Porumbescu, pictorul Lowendal, gruparea care a adus faima nationala teatrului din Cernauti (Victor Ioan Popa, George Mihail Zamfirescu si multi actori care au devenit nume de prima mana in teatrul romanesc, intre care Birlic si Jules Cazaban). Apoi, cand i-am spus ca vreau sa scriu despre aceasta vizita, mi-a trimis noi informatii, fotografii, filme de epoca. Prevad o intalnire interesanta intre cautatorul parinte Mihail si cercetatorul de la Cernauti. Sper sa asist la discutiile lor. Eu numesc acesti oameni, care se daruiesc cautarii identitatii, pasiunii pentru fondatori si ctitori, caractere!

Pe drum spre Iasi, pe o circulatie infernala si o caldura de iad, comentez cu colegul meu de la Chisinau capacitatea de daruire a unor oameni. Care stiu sa-si aleaga cauzele, care au un aparat special, de sorginte morala, de diagnoza a cauzelor bune. Apoi tacem, eu atent la drum si la nebunii care vajaie pe langa mine, el coplesit de impresii. Imi evoc in minte primele noastre intalniri, acum douazeci de ani, si proiectele comune, putinul pe care l-am putut infaptui impreuna. Imi amintesc cum mi-a povestit despre participarea lor, intreaga familie, la protestul pentru limba din Marea Piata a Chisinaului: s-au asezat cu totii, cei doi parinti si copiii, pe asfalt, blocand cu trupurile lor, ca si alti moldoveni, accesul tancurilor rusesti. Cauza? Limba romana! Copiii au facut apoi studii la Iasi, doctorate in scoli stralucite din apus, azi sunt nume cunoscute in meseriile lor. Iar colegul meu traieste intr-o casuta, la marginea Chisinaului, o tinda si o camera, vibrand pentru identitatea Basarabiei.

Mi-au facut bine aceste intalniri cu oameni de caracter, evocand persoane din aceeasi stirpe. E reconfortant sa stii ca exista si din acestia, mai ales in acest timp in care multi vechi prieteni si tineri pe care i-am scos la lumina m-au dezamagit profund.