Caută 
6 MIN
Intr-o camera galbena in care permanent ploua, sub o umbreluta rosie, sta domnul Hokusai Kotsuschika, cel cu trei miini, cel cu patru ochi, cel cu sapte picioare, cel cu trei barbi, cel cu zece mustati; bea ceai si scrie cu betisoare de bambus pe foite subtiri de matase: „cica exista si speranta: / un batrin actor cinta la trompeta / undeva la etajul sapte / / si curtea interioara se umple de ingeri", am citat din poezia Actor a regretatului Florin Mugur.
In mijlocul camerei, o umbreluta rosie, pe peretele din dreapta: un mare acvariu uman in care plutesc, cu burta in sus, leganindu-se alene pe „valurile vietii" regi umpluti cu paie, magarusi de aur, bufoni bitiindu-si pe umeri capul de lemn si ingeri, da, mai ales ingeri cu aripi scirtiind ca niste balamale ruginite. Pe pereti: harti vechi, albume, enciclopedii, „Poetii Chinei si Japoniei", Biblia, foi din Cartea regilor, ocheane, busole de navigatie: „in jurul soarelui pamintul descrie curba riguroasa a unui vers".
Peisaje launtrice, cu betisoare de bambus pe un perete galben, picteaza batrinul domn Hokusai. Scene in penumbra, peisaje transparente: apa, spital, arbori rosii, norisori ovali, albi, galbeni, verzi. In fine, tot ceea ce am zice ca ar reprezenta sau ar putea sa reprezinte peisajul launtric.
Peisaj usor transparent dincolo de care „se intrevede" realitatea imediata. Zicem „se intrevede" si nu „se vede" fiindca ni se pare impropriu sa folosim verbul „a vedea" pentru realitatea imediata. In fiecare clipa realitatea pe care o percepem se schimba. Si nu numai realitatea pe care o privim se schimba, ci se schimba si ochiul cu care percepem aceasta realitate. Ochiul in fiecare clipa e altul: alte celule il populeaza. Parafrazind celebrul dicton heraclitian, putem spune: nu poti privi de doua ori aceeasi realitate. Si adaugam: nici macar o singura data, caci totul e o dulce iluzie.
Se spune ca orice artist priveste lumea din unghiul sau de vedere, si numai din el. Artistul vede numai o parte din realitate. Intre el si lumea pe care o observa se -afla o „usa", un „zid". Cea mai mare parte din universul care se ascunde in spatele acestei „usi" ii va ramine inaccesibil. Caci artistul priveste lumea doar dintr-un punct de vedere, printr-o crapatura aparuta in „zid". Daca universul care exista in spatele zidului ar fi, de pilda, un elefant, unii ar vedea ochiul elefantului, altii urechea, altii trompa, altii un picior iar altii alte parti din universul acesta in forma de elefant. Intrebarea care se poate pune este: daca toti artistii de-a lungul timpului ar lipi una de alta particulele mici din realitatea vazuta de ei si transpusa in opere de arta (muzica, pictura, sculptura etc), atunci aceasta suma a operelor de arta de-a lungul tuturor timpurilor ar putea reconstitui realitatea ce se ascunde dincolo de „zid"? Daca aceasta realitate ar fi un elefant sau un munte de nisip si fiecare artist ar vedea un fir de nisip pe care l-ar reda prin opera lui, mutind firul de nisip din partea invizibila in partea vizibila sau sensibila a zidului, opera finita a tuturor artistilor lumii ar reconstitui elefantul sau muntele de nisip? In loc de „elefant" s-ar putea sa reconstituim doar trompa sau doar o parte din trompa. Sau in loc de elefant ar iesi o balena sau un cocos. Care ar fi in acest caz menirea artei, telul ei "suprem"? Sa mute realitatea in fictiune si s-o reconstituie intocmai? Si care ar fi menirea lumii? Am putea apoi sa ne imaginam ca realitatea din spatele acestei „usi" este tot o usa. Iar intre cele doua usi: neantul. Un imens gol in care se scurge timpul. Si, de asemeni, ne-am putea inchipui fiecare opera de arta ca o imagine a acestui neant ; deci un fir de nisip care reprezinta o usa in spatele careia stau lipiti o infinitate de ochi si contempla neantul. Iar muntele de nisip: o inchipuire cladita din astfel de goluri, o infinitate de usi in spatele carora vegheaza o infinitate de ochi.
In haine de bufon, poetul Florin Mugur, aflat acum undeva mult dincolo de noi, sta calare pe un asin si priveste printr-un mic gemulet realitatea ce se ascunde dincolo de usa (care usa, domnilor, despre ce fel de usa vorbiti, ai? Domnilor, domnilor si de ce chicotiti, ai, de ce chicotiti?). Ce vede el? Vede un rege calare pe un asin? Ce reprezinta acest rege? Ce particica din realitatea ascunsa in spatele ciudatei usi? Sa ascultam: „praf si pulbere / turcea virgil nichita / si deasupra tuturor acestor morminte / miinile tale tremuratoare ca miinile orbilor /…/ praf si pulbere, / n-auzi acum ce mai vrei". Si: „undeva e o camera in care se cuprind toate camerele si in camera o femeie bolnava care se uita la mine si ride si de departe zidul plingerii pe care se rostogolesc lacrimile ei de ris mari cit pumnul". Cine vede, cine asculta susurul lor? Un magarus de aur danseaza lent pe mormintul meu, distrat de parca mi-ar citi poemele, si, totusi, domnilor, domnilor, de ce rideti, de ce scheunati?
Ultima mea intilnire cu poetul Florin Mugur a avut loc cu doua saptamini inaintea mortii sale: ne-am vazut in sala de sedinta a Uniunii Scriitorilor ce s-a desfasurat in Casa Vernescu, de pe b-dul Victoriei, Florin Mugur fiind asezat la masa vizavi de mine.
Initial, nici nu l-am recunoscut, si asta fiindca poetul isi rasese tocmai barba sa celebra, care-l facea sa semene cu Ezra Pound.
Cind am realizat ca in fata mea e totusi dl. Mugur (caruia eu ii spuneam Hokusai) si nimeni altul, mi-am cerut scuze si apoi i-am spus: „D-le Mugur, pareti mai tinar cu cel putin treizeci de ani. Nu cumva aveti de gind sa va-nsurati? "
Poetul a suris stingher, gluma nu prea era la locul ei, intrucit sotia ii murise curind, totusi mi-a raspuns zimbind: „Asa e intotdeauna inainte de sfirsit, arati bine si chiar vrei sa te si-nsori…".
Multe cuvinte nu ne-am spus, conversatia nu s-a mai legat. Poetul, nu-mi dau seama de ce, altadata deosebit de comunicativ, de cele mai multe ori bine dispus, acum nu prea era in apele sale si conversa mai mult formal.
Dupa doua saptamini de la acea sedinta am aflat ca murise.
Nici astazi nu-mi pot ierta faptul ca n-am incercat sa sparg zidul dupa care se baricadase atunci poetul si sa inlatur tacerea ce se instalase intre noi.
Privindu-l cum statea la masa aplecat peste un manuscris pe care trebuia probabil sa-l puna la punct pentru publicare, cu totul absent la conversatia furtunoasa ce se desfasura in jur, imi veneau in minte cuvintele lui George Balaita, care spunea: „A imbatrinit si Mugur. Ma uit la el si nu-l mai recunosc. Are o cu totul alta fizionomie. Parul i s-a rarit si urechile i s-au indepartat de teasta. Seamana cu un soarece de biblioteca inecat in balta unui manuscris cu iz statut…".
Florin Mugur a fost un poet rafinat, bun cunoscator al liricii moderne de pe toate meridianele si un editor de exceptie.
Moartea lui Florin Mugur m-a impresionat profund. Se stinsese un editor de moda veche, care stia sa lucreze cu oamenii, in conditiile mai mult decit dificile de atunci. Avea un dar de-a se purta, incit oricit de suparat ai fi fost pe el, supararea iti trecea la prima intilnire cu editorul.
Locuia de vreun an singur intr-un foarte frumos imobil alcatuit din doua camere spatioase si foarte inalte, pe strada Ghica-Voda nr. 5, si era fericit ca scapase de sistematizare si de macaraua care vreme de doi ani de zile s-a aflat la o aruncatura de bat de geamul sau si pe care o auzeai lucrind zi si noapte la blocurile prezidentiale din Piata Unirii din Bucuresti.
Seara, obisnuia sa-si plimbe ciinele negru si cret pe Dealul Mitropoliei, pina la Foisorul de Foc si inapoi. Avea un ciine batrin, mofturos, pe care-l hranea cu chifle calde si cirnaciori bine dati prin mustar.
Moartea l-a surprins pe un scaun, cu o carte deschisa in mina dreapta si in cealalta cu o portocala desfacuta in opt felii; pe masuta din fata se afla un album Dali.
Asa a fost gasit de femeia de serviciu ce-i facea din cind in cind curat prin casa, abia a treia sau a patra zi de Ia deces.
