Cum se scrie un roman?

Tema colocviului patronat de Uniunea Scriitorilor este extrem de generoasa: "Cum se scrie un roman?"

Intrebarea e ca un vertij: arunci o privire inauntru si nu vezi decat propriul tau abis. Vom glosa pe marginea lui.

Conform definitiei din Wikipedia, accesibila unei paturi largi de cititori, romanul este perceput ca o "specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei."

Definitia contine cateva sintagme cu sens destul de lunecos. Conform definitiei de mai sus, romanul apare ca "o specie a genului epic, in proza, de mare intindere." Exista insa si romane in versuri. Evgheni Oneghin, al lui Puskin, de pilda, sau romanul simbolist Petersburg al lui Andrei Belii, o capodopera a literaturii, in care culorile sunt evocate prin sunete. E un experiment, dar ce experiment! Exista si romane lirice, concepute ca niste epopei minimaliste, cum ar fi Suflete moarte, caracterizat de autor drept poem, care a schimbat destinul literaturii moderne. In privinta intinderii si actiunii, si aici lucrurile sunt contradictorii. Exista romane-fluviu, dar si romane scurte, dar de-o profunzime zguduitoare. Am sa dau citeva exemple: Foamea lui Knut Hamsun, De veghe in lanul de secara, al lui Salinger, Batranul si marea, al lui Hemingway, Moskovskie Petuski al lui Erofeev, intitulat si poem. Craii lui Mateiu Caragiale poate fi considerat si el un poem in proza, ca si Adela lui Ibraileanu, de altfel…! Ce ne facem insa cu Urmuz? Putem considera Palnia si Stamate un roman? Si inca unul in patru parti! Tinind cont de densitatea textului, a sensurilor multiple pe care le naste Palnia lui Urmuz, putem considera scrierea drept roman. Chiar unul deschizator de drumuri… Craii lui Mateiu deschid si ei o intreaga cale literara, asijderea si romanul lui Ibraileanu…  

In privinta personajelor, nici aici lucrurile nu sunt tocmai limpezi. Personajele pot fi doar simple voci ale eului multiplicat al autorului sau pot fi caractere distincte, evoluand dupa legi proprii in cadrul operei.

Cu cat personajele sunt mai memorabile, cu atat romanul prinde consistenta. Ne oprim aici cu disertatia si ne intoarcem la intrebarea initiala: ce ar trebui sa faca un autor care doreste sa scrie un roman? Ar trebui sa tina cont de clasificari, de definitii, de teorii pentru a nu calca pe de laturi? In nici un caz. Marile opere ale literaturii moderne si postmoderne nu pot fi cuprinse de nici o definitie. Sa luam, de pilda, Ulise al lui Joyce sau Conversatia la catedrala al lui Llosa, sau Veacul de singuratate al lui Marquez. Ulise cupinde pagini care au deschis cai noi nu neaparat in proza, ci si in poezie. Din el se trag si Zgomotul si furia lui Faulkner, dar si Tara pustie de T.S. Eliot, precum si Cantatele lui Ezra Pound.

Conversatia… lui Llosa e mai degraba un poem simfonic decat un roman in sensul adevarat al termenului, iar Veacul de singuratate al lui Marquez, prin viziune, se apropie de Apocalipsa lui Ioan, putand fi perceput ca un amplu poem vizionar.

Spre ce ar trebui sa se orienteze un tanar care ar dori sa abordeze acest gen? Despre roman, vorbesc, desigur. Daca se va lua dupa definitii, va fi un om pierdut. Pentru iesirea din impas, ii recomandam sa abandoneze orice teorie si sa adopte un model practic, pe care i-l punem, mai jos, la dispozitie.

Metoda a fost folosita de un scriitor sud-american, care a devenit atat de popular, incat numele sau a ajuns pe buzele tuturor. Desigur, metoda, cu mici ajustari de decor, a fost adoptata si in spatiul mioritic, bucurandu-se de un real succes, atat la public, cat si la critica literara.

Deci: cum se poate scrie un roman?

Un roman se poate scrie in felul urmator: Autorul (pe care, din respect, il scriem cu majuscula, protejandu-i numele de eventualii clevetitori) sta la masa sa de scris (un birou din lemn masiv, achizitionat de la anticariat, care a apartinut, candva, unui alt ilustru literat din epoca interbelica), avand in dreapta (sau poate stanga) un vraf impresionant de dictionare si enciclopedii, inclusiv Britannica.

Inarmat cu o penseta simbolica, Prozatorul, asemenea unui colectionar, extrage cuvintele din dictionar si le asaza cu grija in fata sa, alcatuind o lista de utilitati, de metafore si alte figuri de stil, care urmeaza, mai tarziu, sa fie incorporate in interiorul scrierii. Cand lista a ajuns destul de mare, o gramajoara suficienta de neologisme si arhaisme, el ia cuvintele, asamblandu-le in propozitii si in fraze… Cuvintele pe care le-a extras din dictionare se amesteca, la vreme de seara, cu cuvintele aflate in memoria sa, alcatuind un balast, un mortar fin, dar consistent, cu care Prozatorul isi va "tencui" peretii romanului sau cu tenta metafizica… Pentru constructia romanului si aprofundarea temei, Prozatorul sapa in subconstientul sau un labirint de transee, pregatind viitoarea fundatie a constructiei sale epice, menita sa uimeasca lumea si sa sfideze secolele. Acolo arunca tot felul de fiare, de imagini vechi, albume de familie, suruburi, piulite, sarma ghimpata ramasa din primul razboi mondial, gratare, frigarui, potcoave, cutii de conserve etc., etc., cam tot ce gaseste pe drum: stocul de cuvinte noi face priza buna in contact cu cele vechi.

Turnand cuvintele cu roaba in fundatie, la modul simbolic, desigur, Prozatorul se freaca pe maini de multumire: temelia e solida, puternic ancorata in realitatea de aici si poate chiar si in cea de dincolo. In trecut si in prezent. Dar si intr-un viitor continuu. Vantul nebuniei lui si al altora n-o va putea smulge din radacini, ca s-o faca una cu pamantul. Dupa aceasta, romancierul pregateste mortarul si zidaria. Mai inainte, el a avut grija sa toarne smoala incinsa (in care a fiert mustrarile sale de constiinta) peste betonul prins (v. E.A. Poe, Povestea doctorului Catran si a doctorului Pana), pentru a proteja constructia de umezeala. Igrasia din subconstient nu trebuie sa se ridice in peretii lucrarii.

Zidurile sunt ridicate in graba, facand un slalom intre realitate si imaginatie: inarmat cu o cumpana, Autorul controleaza cu migala dreapta lor asezare fata de drumul descris pe cer de marile astre. Busola orienteaza si ea ferestrele spre rasarit. Usile spre apus. Ultimele raze ale unui soare muribund se vor reflecta in valuri si vor inmarmuri pe trepte ce coboara spre abis.

Romanul (fluviu) e construit pe malul unui lac sau al unei tainice balti. Plescaitul pestilor si oracaitul broastelor se vor auzi mai inspre seara.

In zori, prima raza de soare, strecurandu-se pe gaura cheii, va traversa textul, pierind fara urma in neant. Intelesul scrierii trebuie sa devina cat mai ermetic. Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga: raza de lumina incarcata cu fire de praf se transforma in intuneric. Dincolo de usa, dincolo de adevar (?) e prapastia, neantul eului, bezna fiintei. Zidurile au fost ridicate suficient de inalte, pentru ca un inger, ingreunat de dorinta cunoasterii de sine, desfacandu-si aripile in cadere sa se faca praf si pulbere. …Pentru acoperis se aduc barne, se aduc scoabe, se aduc cuie. Se aduce sindrila sau tigla.

Se aud cantand fierastraiele vesele, care croiesc frazele dupa o logica stiuta doar de bunul Dumnezeu. Acoperisul va avea menirea sa fereasca textul de ploaie, de vant, de cascada de lumina ce se prabuseste in hau. Lumina se scurge pe burlane, inunda totul in jur. Inauntru nu e decat liniste: nici lumina, nici bezna. In sfarsit, opera e aproape construita si Prozatorul isi infige deasupra acoperisului, victorios, steguletul cu numele sau, care, iata, falfaie triumfator in bataia vantului pe fiecare continent. Titlul romanului trebuie sa fie ca un steag urlator, ca o trambita a Apocalipsului.

– Ce se afla inauntrul romanului? va intreba cititorul.

Autorul va raspunde:

– Ce altceva decat vanare de vant si dragostea de sine, ce tine loc de Dumnezeu?!