Deasupra erorii

Am urmarit, absolut intimplator, un fragment dintr-un talk show (al Televiziunii Nationale) in care era invitat actualul ministru al Educatiei, domnul Daniel Funeriu. Bineinteles, moderatorii au adus repede vorba despre stilcirea limbii romane, de catre importantul personaj, in diverse discursuri oficiale. S-a insistat mai ales pe recenta eroare a lui Funeriu: clasica forma a substantivului inexactitati a devenit, in gura Domniei Sale, inexactitudini. Marturisesc, m-am oprit din butonarea telecomenzii, pentru a vedea cum isi face mea culpa, in direct, un inalt functionar al statului nostru. Stupoare! Nu numai ca domnul Funeriu nu a aratat – citusi de putin – umbra vreunei culpabilitati pentru greselile frecvente de limba pe care le-a comis si, cu precadere, pentru aceasta din urma (cu atit mai mult cu cit dumnealui apare in postura „mai marelui" dascalilor autohtoni!), dar, in plus, intr-o maniera complet neasteptata si absolut nonsalanta, a scos (ca la comanda – se astepta, care va sa zica, sa se ajunga la delicatul subiect!) mai multe dictionare pe masa. Invirtindu-le iute, in stil „alba-neagra", a spus, la modul generic, surizind destins, ca exista numerosi oameni care „nu stiu despre ce vorbesc".

As rezuma aici argumentele ministrului in favoarea cuvintului „inexactitudini" (banuiam ca pledoaria sa va viza, in ultima instanta, invocarea unor circumstante atenuante pentru strania constructie lexicala), insa, va zic drept (celor care nu ati vazut respectivul fragment de emisiune), nu am cum. E vorba despre o „misiune imposibila", intrucit vorbaria domnului Funeriu nu avea nici cap, nici coada, dezvaluind, in ansamblul ei, o „inexactitudine" mai gaunoasa decit buclucasa eroare de limba in sine. Pur si simplu, protagonistul trancanea, fara pauze de respiratie, intocmai ca un elev prins cu lectia neinvatata, dar dibaci altfel in ceea ce noi numeam, in liceu, „barbologie". Tehnica a avut efect. Dupa citeva – slabute – aluzii rautacioase, moderatorii nu au mai insistat, considerind, pesemne, cazul clasat, precum atitea altele, mult mai grave, din Romania. S-au/ne-am impacat cu gindul ca orice boacana a unui oficial ramine, pina la urma, scuzabila, avind explicatiile sale adinci, foarte logice, totusi nu la indemina multitudinii ignare (cu care, sa o recunoastem deschis, nici nu prea merita discutat).

Episodul in chestiune m-a surprins enorm, avind in vedere faptul ca el avea o rezolvare de o strigatoare la cer banalitate. Nu vad care ar fi marea problema ca, intr-un discurs liber, sub presiunea diverselor munci de peste zi, sa-ti iasa un porumbel – e drept, cam diform! – din gura si sa spui „inexactitudini" in loc de „inexactitati". Nu s-a prabusit lumea, nu a venit Apocalipsa. Revii, eventual cu un zimbet galant, iti arunci (tie insuti) doua-trei ironii sfichiuitoare, dai vina, elegant, pe viata strinsa cu menghina pe care o duci ca „ministru al marilor reforme" si, finalmente, corectezi greseala. Asa ar face, vreau sa cred, un om normal. In vorbitul public, anumite erori (stilistice sau gramaticale) sint inerente, aparind si la case foarte mari. Personaje ale vietii culturale si stiintifice le „comit" uneori, ca efect secundar al actului oratoricesc (prin excelenta, solicitant psihic si imprevizibil din punct de vedere intelectual). Antidotul il constituie prezenta de spirit a vorbitorului si – nu ultimativ! – umorul lui innascut. Prin inteligenta retorului, o astfel de greseala se poate transforma intr-o arma de cucerire a auditorului. Iata, ar putea declama el, sint si eu doar un om, chiar daca o fac pe desteptul in fata voastra. Acceptati-ma, iubiti-ma asa cum mama m-a facut – nerupt din soare, cu siguranta. Ovatiile si aplauzele nu ar intirzia atunci sa apara.

Drama se afla insa in alta parte. Cred ca, in clasa noastra politica, s-a aciuat o boala grea. Aceea de a avea, oricind si in orice conditii, dreptate. Zoon politikon de Romania nu greseste niciodata. Punct. Aceasta este prima lectie pe care o invata fiece component al „clasei superpuse". Daca gresesti, li se predica (ori, mai corect, li se inoculeaza acestora), devii vulnerabil, iar vulnerabilitatea, in politica bastinasa, reprezinta un nou nume pentru clasicul calcii al lui Ahile. Umanitatea elementara (cu nuantele si inconsecventele ei inevitabile) nu mai are nici un sens pentru asemenea ipochimeni. „Dreptatea" lor trebuie sa triumfe, chiar in deriziunea si dispretul general. In anii interbelici, Calinescu a scris un text remarcabil – la care m-am referit si altadata -, unde il descrie pe veleitarul literar, convins pina la fanatism, alaturi de membrii familiei lui, de valoarea transcendentala a „operei" sale din sertar. In acea „opera" insa, totul e hilar, iar cuvintele sint mutilate. La „furculita", de exemplu, se zice „fulita". Daca il vei corecta pe veleitar, fie si cu gentilete, observa Calinescu, se va infuria teribil si-ti va baga in ochi furculita, strigind: „Asta-i fulita! Asta-i fulita!" Nu stiu de ce domnul Funeriu mi-a lasat impresia ca ne arunca in cap cu dictionarele, tipind patetic: „Se spune inexactitudini! Se spune inexactitudini!"