Despre o modalitate a disjunctiei…

 Despartirea de idoli la basarabeni – cam asa cred ca mi-as inscriptiona un dosar cu tot ceea ce s-a scris in ultimul timp la noi (desi aud ca tema a stirnit interes si in partea aceasta de Prut) apropo de succesiunea la presedintia Uniunii Scriitorilor din Moldova. Articole, interviuri si scrisori deschise (sau colective! – gen probabil endemic) in „Literatura si Arta", „Jurnal de Chisinau", „Timpul", „Saptamina", „Moldova Suverana", „Moldavskie vedomosti" etc. sau pe la televiziunile din capitala, care au inteles iute ce mina de aur este vorba in vint pe timp de criza. Iar daca ne-am imagina ca si birfele de culoar, tocarea de oscioare la agape, rica fetida la telefon, pe net, literatura de animozitati si resentimente care iti patrunde hoteste in cutia postala (cind nu te agreseaza cinic direct de pe usa de la intrare), daca ne-am imagina, zic, ca si astea pot fi cumva „drenate" de pe cele harduri oculte, atunci, vai, ce raft s-ar umple si cita materie prima ar alimenta consideratiile viitorilor istoriografi!…

Ma iluzionez, stiu bine: e foarte indoielnic ca cineva, ultraahtiat, sa zicem, de functionarea moralei printre scriitori si-ar pierde vremea sa inventarieze pulsiunile, calculele, mizele oculte, tepele si, mai ales, viermuiala de culise (stati ca lista e inca destul de lunga) puse in miscare acum un an si jumatate, dupa ce la conducerea USM a venit – pre limbajul eufemistic al democratiei – o alta echipa. Totul e, de departe, nu stiu cum, prea meschin, din cale-afara de marunt uneori (cind nu e, hélas!, vadit mercantil), ca sa nu te sastiseasca si, in cele din urma, sa-ti repugne. Stereotipia si caracterul previzibil al reactiilor, „eternitatea" cauzelor puse in dezbatere (aceleasi, principial, ca si acum, sa zicem, douazeci de ani) condamna apriori o istorie ca asta la plictis.

Pariul, admitind totusi eventualitatea, ar fi sa aglutinam amanuntele (si, implicit, sa tesem trama) in jurului singurului motiv mai de doamne ajuta: felul in care, la noi, o etapa succede alteia, modul in care ii parasim pe unii, alipindu-ne pe data, cit ar luneca votul in urna, de altii. Cum ne despartim, dar, de cei pe care, odinioara i-am aclamat fara masura si ragaz? Sau, mai larg: ce practica exista la basarabeni (inclusiv la cei mai luminati, alias mai deontologici) in privinta leului cazut? Ce arata cutuma in acest sens, ce reveleaza instinctul?…

Pai, ce sa arate, boieri dumneavoastra, ce sa reveleze? Nimic decit o tragica lipsa de gratie intr-o privinta, totusi, extrem de gingasa si definitorie, pot pentru ca sa spun, pentru un scriptor.

Iata, pe scurt, despre ce este vorba. Acu’ vreo doua saptamini avea loc, la noi, adunarea generala a Uniunii Scriitorilor. Prima cu noua conducere si care urma sa rezolve, intre altele, o problema de principiu: adoptarea unui statut nou. Nu intru in amanunte, desi un examen comparatist – intre documentul adoptat si antecesorul sau, daca pot spune asa – n-ar fi lipsit de curiozitati. Nu sint omul sa fetisizeze actele, dar e de intrebat cum se poate functiona, ca organism social, dupa niste principii revolute? Uite ca se poate, practica arata ca nu-i mare bai, zilele putind curge linistit si peste elementele fundamentale.

Nici faptul ca masa scriitoare e scindata in tabere pro-Cimpoi, fostul presedinte, si sincronista (veleitatile succesorilor mergind anume in acest sens) nu e pina la urma atit de grav. Eram in pura faza clinica, daca i-am fi aclamat la unison fie pe unii, fie pe altii. Deranjant cu adevarat e ca practicam chiar atitudinile pe care le stigmatizam. Indata ma explic. Sa admitem ca academicianul va fi avind, intr-adevar, un milion de pacate, cum a tot lasat sa se inteleaga raportul actualului presedinte al USM. Sa admitem ca a abuzat, neglijat, profitat etc!…  Sa admitem ca intr-o sumbra zi vom avea, ca atare, si dosarul cu probele de rigoare, si rechizitoriul gata formulat, ba poate si verdictul. Nu-i insa plin de un evident humor sa le auzi pe astea din tocmai gura celui care timp de doua decenii a stat de-a dreapta incriminatului, cautionindu-i, cum ar veni, actualele capete de acuzare? Domnul Suceveanu s-a scuzat, ingenuu, ca „a fost marginalizat". Se prea poate. De ce insa n-a demisionat? A avut aceasta optiune: n-a folosit-o!  Ce vreau sa spun este ca, intr-o asemenea conditie, te decredibilizezi chiar in clipa in care incepi a incrimina. Conteaza nu doar acuzatia, conteaza, iata, si acuzatorul (sau dreptul lui moral de a acuza).

Si inca ceva: unanimitatea cu care s-a consimtit la etichetarea in cascada, de la tribuna, a fostului presedinte: Tutankhamon, Brejnev s.a.m.d… O neverosimila solidarizare a taberelor „beligerante" intru obedienta si intoleranta.