„Din bube, mucegaiuri si noroi …”

Ceea ce stiam din inregistrarile convorbirilor telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vintu nu ne permitea sa ne facem o imagine despre ce reprezinta ansamblul: o imensa groapa de gunoi. Iata ca publicului i se ofera acum, aproape zilnic, mostre din aceste mormane de murdarii si dejectii. In definitiv, oricit de urit mirositoare ar fi aceasta operatie, ea are si o latura pozitiva: ne arata ca avertismentele privind rolul nefast pe care il joaca asa-numitii "moguli" nu sint vorbe goale.

Asupra a ceea ce a vrut sa fie si se credea ca este Sorin Ovidiu Vintu nu mai planeaza nici o indoiala. Ca patron de presa, considera ca publicatiile din trustul sau trebuie sa ii respecte orbeste indicatiile si sa ii serveasca, fara nici cea mai mica ezitare, interesele. Vorbeste despre grupul de presa in termeni mafioti, ca despre o "organizatie". Trustul Realitatea-Catavencu, ii reaminteste unui jurnalist din subordinea sa, "este organizatia lui Vintu si raspunde la comanda lui Vintu". In viziunea lui, presa face si desface destine politice, influenteaza decisiv rezultatul alegerilor, anuleaza o personalitate printr-o campanie de calomnii, impinge in fata o nulitate sau distribuie portofolii ministeriale. Ca multi oameni politici, cu care Vintu discuta mult si des la telefon, accepta acest joc sinistru e o alta grava – si trista – chestiune. Si n-am alt cuvint, decit tot "sinistra", pentru a califica trivialitatea pe care Vintu tine sa o imprime discursului sau. Sint pasaje unde fiecare fraza e plina de incredibile vulgaritati. Daca e adevarat ca "stilul e omul", atunci orice comentarii sint de prisos.

In haznaua peste care domneste Vintu am regasit, din pacate, Academia Catavencu. Sint un vechi cititor al acestei reviste, asa cum sint un vechi cititor al saptaminalului francez care i-a servit drept model, Le Canard enchaine. Mi-au placut, la ambele, verva satirica, umorul molipsitor, fantezia, spiritul de fronda, imaginatia lingvistica (vizibila, spre exemplu, in foarte inspirate calambururi) etc. Am citat cu premeditare titlul hebdomadarului francez. De la infiintare pina azi, Le Canard enchainé a respectat strict principiul independentei financiare: revista apartine redactorilor, nu exista nici un investitor strain, nici un "sponsor" cuprins brusc de un acces de generozitate.

Am crezut, multa vreme, ca la fel stau lucrurile la Academia Catavencu. Asa a si fost un timp. Apoi, revista a devenit proprietatea lui Vintu. Parea, totusi, sa mearga pe aceeasi linie editoriala. Pina cind, acum aproape un an, un grup masiv de redactori au denuntat interventionismul lui Vintu si au fondat un alt saptaminal, intitulat Kamikaze. Le citesc pe amindoua, Catavencu cu nostalgie, Kamikaze cu simpatie. "Dizidentii" ataca subiecte care sint tabù in Catavencu. Unul dintre subiecte este, bineinteles, Vintu insusi.

Din stenograma unei convorbiri cu Doru Buscu, unul dintre cei care au ramas in redactia Academiei Catavencu, reiese cit se poate de limpede ca pentru patron umorul nu e un subiect ce poate fi tratat cu lejeritate. S-a terminat cu glumele de genul "independenta editoriala", il avertizeaza el pe Buscu. Si mai departe: "Academia Catavencu este o organizatie patronala. Ea trebuie sa raspunda intereselor patronului. (…) Ea trebuie sa raspunda intereselor lui Sorin Ovidiu Vintu". Se poate ceva mai clar? Oricum, umorul nu e partea tare a lui Vintu. Cel putin asa reiese din modul in care-l apostrofeaza pe Sergiu Toader, fost presedinte al grupului Realitatea-Catavencu: "Pai presa traieste din singe, f…, puroaie, de unde traieste presa?! Din fapte pozitive? Ce dracu!". Aceasta viziune argheziana arata ca, daca n-are simtul umorului, Vintu are in schimb, cu prisosinta, simtul proprietatii: in asa masura, incit socoteste ca cititorii trebuie sa rida doar atunci cind ride el primul.

(Acest text a fost transmis la Radio Europa Libera joi, 21 octombrie)