Din nelinistile unui bookaholic. Dispare cartea?

Acum o saptamina am primit, cu ocazia unei aniversari, din partea unor prieteni dragi, o scula fata de care aveam mari, mari retineri, dar pe care, nu doar din curiozitate, mi-o si doream: un ebook-reader. I-am descoperit treptat modul de functionare; nu am niciodata rabdare si nici nu imi place sa citesc niste instructiuni de folosire pe care sa le aplic apoi tale quale (va incurca expresia? Pardon!). Teoria, pe care pina la urma am deprins-o, spune ca in dreptunghiul gri care are proportiile portofelului unei doamne incap cam 4000 de carti. Adica aproape la fel de multe cite am eu in biblioteca personala. (Fireste, nu le-am citit pe toate, dar ma consolez la gindul ca am citit destule altele…) Si iata-ma privind la inceput sceptic, apoi din ce in ce mai prietenos la fleacul acesta plin de promisiuni. De regula, ma atasez de lucrurile mele; am tabieturi de care sint aproape dependent si majoritatea sint legate de lucrurile intre care ma invirt zilnic. Nu e greu, deci, de ghicit de ce micul obiect mi-a devenit simpatic instantaneu.

Dar cum sa pui semnul egalitatii intre peretii plini de carti pe care le-ai cumparat in timp, uneori cu emotii care depasesc alte victorii personale, si un mic obiect care-ti incape lejer in buzunar? Sigur, imi spun, important e sa citesti, nu conteaza cum… Ba conteaza, ma corectez prompt. Pentru mine chiar conteaza. Asa se face ca, de o saptamana, ma framint avind de ales intre volumele care imi ocupa mare parte din spatiul domestic si cele care se masoara in MB (sincer, stiu doar aproximativ ce inseamna asta). Si aleg seara, inainte de culcare, varianta inedita: citesc si recitesc, pe ecranul prietenos al micului dreptunghi, aventurile lui Sherlock Holmes, o carte despre iubirea adolescentei mele (Iron Maiden), Proust sau Balzac in franceza, ba chiar niste romane medievale despre Regele Arthur. Ma alint, altfel spus. In formatul clasic, pe hirtie, nu as fi gasit ragazul sa ma intorc la astfel de texte. Asa, imi spun, e pentru amuzament; imi permit, din placerea de a ma bucura de obiectul cel nou care-mi sta cu atita insistenta in preajma, sa trec peste obligatiile de lectura, peste timpul care e atit de zgircit cu mine si sa ma joc.

Pentru ca asta e senzatia. Ca ma joc. Citesc de cind ma stiu zilnic si uneori in reprize mai lungi decit o zi de munca; asta creeaza niste ticuri, niste automatisme. De pilda, tendinta mea permanenta este sa iau creionul (mecanic) in mina si sa zgirii ecranul noului aparat. Lectura este dependenta de micile gesturi care o insotesc. De pozitia in care citesti, de starea in care te afli. Pina aici, nici o problema. Dar pentru mine cititul e un act de care ma bucur cu toate simturile: o carte noua are mirosul ei, pe care il testez adesea, una veche are si ea sarmul ei. Gestul elementar al cititului este legat, spunea un intelept, de mina care tine cartea. De ani de zile sint un maniac: putine lucruri (pentru circotasi subliniez: lucruri) ma bucura mai mult decit cartile. Imi plac pur si simplu ca obiect, nu imi imaginez un spatiu al meu nesufocat de carti. Lectura, cel putin in cazul meu, este si un act hedonist. Sufar de faptul ca nu pot citi mai multe carti in acelasi timp, desi mi-as dori; asta nu ma impiedica sa le adun in jurul meu, in pat, pe canapea, la birou sau in orice alt loc si sa ma limitez, cu stringere de inima, doar la una dintre ele. Citesc la biblioteca, la catedra, in casa, pe canapea sau in baie, citesc si pe strada.(Sigur ca am intrat, din pricina asta, si cu capul in stilp…) Mania asta, pe care o admir si la unii dintre prietenii mei (nu multi), ma face sa fiu mereu cu simturile stirnite. Sint ca un alcoolic caruia i se promit permanent noi si noi ispite. Englezii spun frumos bookaholic. Ciand imi place o carte, nu imi este suficient sa o citesc, vreau sa o am si ca obiect. Slava Domnului ca in meseria mea este permisa „poligamia".

Dar ce este cartea? Un simplu obiect? Fireste ca nu; e un obiect care te trimite in zone nebanuite. O pagina tiparita poate cuprinde in ea lumi peste lumi. Mai intelepti decit noi, medievalii isi imaginau universul ca pe o carte care se cere interpretata permanent. Ei bine, noul obiect care imi sta alaturi de o saptamina ma pune pe ginduri: citesc si parca nu citesc. Imi place si parca nu imi place. Dar imi place… (V-am incurcat?)

Stiu, e o tema deja tocita: va disparea cartea ca obiect de hirtie? Cel mai probabil, traim intr-o lume mult prea indiferenta fata de carti si mult prea pragmatica. Noi, cei deja condamnati, nu o sa renuntam usor la ticurile noastre; dar sint convins ca un tinar va prefera clar varianta electronica. E bine, e rau? Nu stiu, dar mereu ceva se pierde atunci cind ceva se cistiga… Dar pentru mine unul (si pentru multi deja nostalgici ca mine) in mod sigur cartea de hirtie nu va fi depasita niciodata. Putine lucruri se compara cu entuziasmul si curiozitatea de a scormoni prin anticariate (in primul rind) si prin librarii. Ce e drept, practic mai des varianta on-line, dar nu cu aceeasi satisfactie. Diferenta dintre o carte de hirtie si una electronica este (fluier in biserica!) similara cu cea dintre o femeie pe care o stringi in brate si una cu care flirtezi pe net. Sigur, din lipsa de timp, de spatiu, putem recurge la varianta mai comoda. Dar e pacat!