Dupa Katyn

In 2007, regizorul Andrzej Wajda a realizat filmul Katyn. Filmul se sprijina pe o carte scrisa de Andrzej Mularczyk, al carei titlu in limba engleza este Post Mortem: The Story of Katyn. Pelicula a fost difuzata, dupa accidentul de la Smolensk, pe un post de televiziune rus si, martea trecuta, pe TVR1. Am vazut, desigur, filmul. Si mi s-a parut firesc ca, odata cu aceasta vizionare, sa citesc macar o parte din recenziile care au intimpinat filmul lui Andrzej Wajda.

Cea mai lunga dintre toate e, desigur, cronica din New York Review of Books, semnata de Ann Applebaum, A Movie That Matters (Un film care conteaza). Dar, dupa cite am putut observa, nici o recenzie nu a putut ignora tragedia reala de la Katyn (realitatea din spatele fictiunii: id est impuscarea celor 22.000 de ofiteri polonezi, in aprilie 1940), pentru a privi filmul in sine, ca realizare pur estetica. Neindoios, valoarea artistica a filmului e imposibil de separat (mai ales, acum) de valoarea lui strict documentara. Filmul lui Wajda reconstituie un moment dramatic din istoria Poloniei si invita, in acelasi timp, la o reflectie cu privire la consecintele acestui moment dramatic. Katyn a fost numai inceputul si vestirea unei epoci. Filmul nu e doar reconstituirea unui masacru. El vorbeste si despre minciuna care a acoperit multa vreme drama de la Katyn. Rusii au invinuit pe germani de comiterea ei si aceasta atribuire falsa a fost acceptata si a supravietuit si dupa procesul de la Nurenberg. Adevarul a fost restabilit abia in preajma anului 1990, cind arhivele sovietice au fost deschise.

Criticii au reprosat lui Andrzej Wajda complicarea inutila a firului narativ. Wajda a vrut sa spuna mai mult decit poate un (singur) film sa spuna. Si-a incarcat, astfel, filmul cu simetrii, coincidente si corespondente fortate. In viziunea regizorului, intimplarile fac loc fatalitatii: totul se petrece in chip necesar. Istoria se supune destinului. Aceasta viziune apasat determinista anuleaza liberul arbitru. Nimic nu mai tine de hazard. Sa ne amintim de podul pe care se intilnesc refugiatii. Grupurile fug de dusmani diferiti. Unele se indreapta spre Apus, altele spre Rasarit. Neindurator, dusmanul e pretutindeni acelasi. Un alt exemplu de simetrie (prea) cautata. In timp ce fiul sau, Andrzej, e impuscat la Katyn, tatal lui (profesor la Universitatea Jagellona din Cracovia) este arestat de nemti si dus in lagarul de la Sachsenhausen, unde moare in 1941. Fiul e ucis de rusi. Tatal de germani. Injustitia si vinovatia se impart simetric.

Regizorul a ales sa evoce evenimentele de la Katyn intr-un chip indirect: prin ceea ce ramine de la ofiterii asasinati (de exemplu, jurnalul lui Andrzej, ofiterul de ulani), prin trairile femeilor care ii asteapta acasa si care afla intimplator despre moartea lor (cum afla mama lui Andrzej de moartea tatalui sau in lagar), prin zvonurile si rumorile care tin loc de adevar. Moartea si salvarea sint, mai intii, ipotetice si (ne)verosimile. Martorii sint rari, vestile se contrazic. Anna, sotia lui Andrzej, crede ca barbatul ei traieste. Abia Jerzy ii va spune, la intoarcerea in Polonia, ca Andrzej a murit la Katyn. In aceasta lume stapinita de zvonuri si nesiguranta, adevarul despre oameni e intotdeauna greu de decis.

Ca si adevarul despre ceea ce s-a intimplat realmente la Katyn. Andrzej Wajda a inserat in film fragmente din jurnalele de stiri sovietice si germane. Germanii pun masacrul celor 22.000 de ofiteri polonezi pe seama armatei sovietice. Rusii, pe seama armatei germane. Intrebarea filmului nu e doar: cine spune adevarul? Ea devine, in fapt: unde este adevarul?

Filmul lui Andrzej Wajda, Katyn, si-a propus, de buna seama, sa provoace discutii. Nimeni nu-i poate contesta aceasta virtute. Pelicula a stirnit, in 2007, discutii aprinse. Inclusiv pe tema oportunitatii adevarului.