Energia vidului

Cuvintele pastreaza inauntrul lor latente ascunse si printr-o anumita asezare, printr-o anumita ordine, intuita de poet, pot aduce binele sau raul. Ne pot aduce liniste sufleteasca sau ne pot nelinisti pina la culmea disperarii de care vorbea Cioran. Suflul care-l inspira pe poet – si aici am sa exemplific citind un pasaj dintr-o poezie splendida de Whitman – vine de departe, din sufletul unor lucruri (lucrurile poseda si ele suflet, caci daca nu l-ar avea n-ar putea sa existe tot ce exista; indiferent daca e lucru sau fiinta, e totusi ceva insufletit, exista prin suflare, materia anorganica e primul neant al materiei organice) sau fiinte pierite demult si din care a ramas o vaga energie ce se manifesta sub forma unor unde sensibile sau sub forma unor corpusculi infimi ce impregneaza aerul din jur. Poetul – un receptor hipersensibil – se "umple" de ele si le rosteste. Unele din aceste energii sint malefice. Sint energiile unor suflete nemultumite ce au pierit mai devreme decit le-a fost sortit sa piara si nu si-au trait viata pina la capat. De aceste forte obscure si care vin din spatii diverse si se impregneaza in lucrurile cu care intram in contact poetul trebuie sa se fereasca, caci ele vor cauta sa-l potenteze si sa-si retraiasca prin el existenta netraita. Ele insa il vor distruge, implantindu-i ceva din destinul lor demonic. Cu alte cuvinte, poetul nu traieste atit viata sa, cit mai cu seama vietile celor cu care intra in contact. Traieste vietile netraite si nelinistile altora. Intre poetul cuprins de inspiratie si samanul care leviteaza la doi metri de pamint in urma unor exercitii ritualice exista asemanari de structura interioara. Ambii sint posedati de stari launtrice care rup contactul cu gravitatia si cu realul, amindoi sint bintuiti de acel demon launtric ce face legatura intre eul individual si spatiul cosmic.

* * *

Cu cita forta ne poate investi cuvintul! Sa ne inchipuim ca ne spune cineva: "Esti rege!" Credeti ca sufletul unui muritor poate suporta usor aceasta inaltare? Spiritele slabe se prabusesc in nimicnicie: povara gloriei e prea mare pentru ele!

Sau sa ne inchipuim ca ne spune cineva: "Acest popor e al tau!" Cu cit s-ar inalta sufletul ascultindu-le? Clipa aceasta poate fi nesfirsita, te poate ridica dincolo de potentele tale launtrice. Si oare ce forte ne impiedica sa ne inaltam din noi insine? De ce numai in anumite clipe sintem "posedati"?

"Calatoreste cel mai mult acela care sta singur in camera sa", spune un dicton vechi. De ce? m-am intrebat. Raspunsul a venit intr-o dupa-amiaza insorita, in timp ce ma indreptam spre casa, dupa o zi de munca grea. O noapte intreaga statusem singur in camera si contemplasem tavanul. Privind cu intensitate un punct fix din tavan, vedeam la un moment dat cum punctul se lateste, ocupind intreg spatiul marginit de cei patru pereti. Observam totodata ca tavanul, ca si peretii deveneau rotunzi. De multe ori ma trezeam privind fix o fereastra, apoi imi dezlipeam privirea de acolo si fixam zidul de-alaturi. Fereastra "se muta" pe zid, ca pe tot ce se afla dincolo de ea. Privirea mea o desprindea de la locul ei, o decupa din perete si o transfera in plafon. Vedeam nu numai sticla ferestrei, ci si copacul aflat in spatele ei si cerul ce se vedea dincolo de ea.

Am cautat sa amplific experimentul, "rasadind" mai intii fereastra in planseu, ca apoi s-o iau de acolo si s-o mut pe unul din pereti. Dupa mai multe incercari, experimentul mi-a reusit. Am putut sa translez fereastra mai intii in plafon, s-o mentin un timp acolo, contemplind peisajul ce se afla dincolo de ea, apoi s-o deplasez lent pe peretele din stinga mea. Am stat intins in pat si am privit mult timp fereastra, am avut chiar intentia sa ma ridic de la locul meu si sa ma duc s-o deschid, dar mi-a fost teama ca nu cumva fereastra intr-adevar sa se deschida.

Si acum sa ne inchipuim ca in fata acestei ferestre mute sta un presedinte sau un rege, contemplind multimea adunata in piata… Cum vor percepe ei aplauzele sau strigatele multimii ce razbesc din strada? Cum le vor interpreta? Cum isi vor suporta gloria sau prabusirea?

                                       * * *

Cum poti deosebi in practica halucinatia de perceptie? Halucinatia este oare altceva decit o perceptie la un alt grad? Cine ne poate spune daca nu cumva halucinatia contine in ea mai multa realitate decit perceptia propriu-zisa? Prin intermediul halucinatiei ni se deschid alte porti in Univers. Trecem dincolo de lumea perceptibila. Timpul capata o alta dimensiune si spatiul o alta configuratie.

Ne putem baza oare numai pe simturi? Sintem oare capabili sa discernem granita dintre ratiune si viziune? Exista oare intr-adevar aceasta granita? Ce realitate se ascunde dincolo de perceptia noastra? Dincolo de existenta?

Experienta este apriorica?

Experienta tine de trecut si de prezent. Memoria insa tine numai de trecut. Ea este materia moarta ce se depoziteaza in constiinta noastra, usor ca firele de praf pe lucrurile din jur.

Exista oare si o memorie a viitorului? De ce oare avem nevoie atit de constiinta, cit si de rememorare? Oare exista constiinta fara ceea ce se cheama aducere aminte? Exista traire fara aducere-aminte?

Daca am extirpa din scoarta noastra cerebrala portiuni in care se afla depozitata realitatea trecuta (exista asa ceva?), n-am extirpa oare odata cu trecutul si memoria noastra viitoare? Imi lipsesc, desigur, cuvintele necesare pentru a putea exprima exact ceea ce vreau sa exprim. As vrea sa mai intreb o data: unde se opreste realitatea si unde incepe fictiunea?

***

Se spune ca legendarul Bughidharma a stat in fata unui zid timp de noua ani, asteptind iluminarea. Si iluminarea a venit din zid. Iar acest zid era insasi constiinta lui Bughidharma. Iluminarea a fost ca un ecou: o rasfringere a unei lumini ce s-a lovit de zid si apoi l-a iluminat pe intelept.

Ne intrebam insa: nu cumva aceasta lumina a venit tocmai din el, din Bughidharma, cel golit de constiinta, odata ce constiinta lui se afla in afara sa, devenise zidul in fata caruia ingenunchease Bughidharma? Lumina vine din gol? si chiar daca vine din interiorul tau, e nevoie sa intilneasca o alta constiinta, un alt eu, pentru ca sa se reflecte in tine din nou. Cind acest altul nu exista, constiinta ta devine un alt eu sau macar il suplineste pe acesta.

* * *

Scriind aceste rinduri, mi-amintesc de o intimplare de pe vremea studentiei mele: profesorul B., care preda Istoria economica a lumii, lasase o groaza de studenti pe toamna. La reexaminare i-a pus pe toti cu fata la perete, obligindu-i sa numere de o suta de ori pina la o mie. Cine oprea numaratoarea sau intorcea capul spre catedra urma sa ramina repetent. Studentii numarau cu voce tare, iar profesorul, un tip flegmatic, a iesit pe virfurile picioarelor din sala, plecind acasa. Pe catedra lasase totusi carnetele studentilor: fiecare primise nota cinci.

Studentii au ramas citeva ore in amfiteatru, numarind foarte concentrati, atenti sa nu greseasca numaratoarea. Nici unul din cei cincisprezece studenti nu gasea suficient curaj ca sa intoarca fata de la perete si sa priveasca spre profesor. Numarau mai mult cu voce joasa, tocmai ca sa nu tulbure linistea examinatorului.

…In tot acest timp cit a durat "experienta", unii ajunsesera sa aiba halucinatii auditive si vizuale, iar altii atinsesera un stadiu apropiat de cel al revelatiei mistice. Cazuti prada delirului, vedeau cifrele evoluind in serii ritmice, imbracind in aer cele mai bizare forme. In mintea lor, cifrele evoluau de la embrion la organism complet si se pierdeau in spatiu sub forma unor cercuri concentrice sau sfere cu dubla sexualitate, continind in ele energii abisale. Sfere muzicale mai mari si mai mici izvorau din perete si se ciocneau de alt perete, pentru a reveni la loc.

Repetarea mecanica a unor lucruri pina la epuizarea psihica declanseaza in individ energii halucinante, schimbind perceptia spatio-temporala.