Estetica la rece: The Dry Piece

Keren Levi, dansatoare si coreografa de origine iudaica, stabilita la Amsterdam, face de 15 ani dans contemporan. A mers in turnee in intreaga Europa. Chiar si in Bucuresti, in 2007, la Festivalul de dans contemporan Explore. In cea mai recenta lucrare a ei, intitulata The Dry Piece, o regasim in postura de regizor-coreograf. Fara o intentie narativa explicita, piesa prezinta momente din evolutia idealurilor de frumusete feminina, confruntandu-si spectatorul cu propriile prejudecati. The Dry Piece a avut avanpremiera la Grand Theatre din Groningen si premiera in Utrecht vara aceasta. Din toamna sunt programate turnee in Olanda si in strainatate. Sper sa devina posibil sa vedem spectacolul si in Romania, poate chiar la Iasi.

Autoarea spectacolului, pe care ea insasi l-a numit "sceptic", adopta o estetica "la rece". Obiectiveaza corpul femeii, supunand criticii atat echivalenta dintre frumusete si perfectiune, cat si tendintele, cerintele si presiunile actuale de cosmetizare. Mai multe flash-uri dintr-o istorie nescrisa a corporalitatii feminine isi fac aparitia. Pe rand, pot fi regasite nuduri clasice, tablouri baroc-naturaliste, dar si imagini vandabile. Spectacolul este directionat ambivalent intre mistificare si demistificare, "ritualizarea corporalitatii" (dramaturgia: Igor Dobricic) si profanarea feminitatii, lasand liber corpul neretusat.

In spectacol performeaza: Mari Matre Larsen, Tijana Prendovic, Orfee Schuijt si Eva Susova. Dansatoarele sunt complet dezbracate, expunandu-si corpul camerei, jocului de lumini si umbre. Este folosit doar un perimetru central al scenei (scena alba), restul, de o parte si de cealalta, ramanand in obscuritate. Intre dansatoare si spectatori este instalat un ecran transparent, ceea ce se intampla pe scena fiind vizibil prin acesta. Numai in cateva secvente dansatoarele sunt lasate sa depaseasca nivelul scenei albe, putand fi abia zarite in partea intunecata. Deasupra scenei albe, chiar in mijloc, este montata o camera care filmeaza live si proiecteaza imaginile pe ecran. Astfel ca spectatorul poate vedea deopotriva imagini reale (ceea ce se petrece pe scena alba, dincolo de paravanul transparent) si imagini virtuale luate de sus.

Prestatia se desfasoara la limita dintre clasic si contemporan, armonie si simetrie pitagoreica si asimetrie si improvizatie. Dansatoarele evolueaza scenic potrivit unui scenariu din mai multe momente, uneori acompaniate de fond sonor (muzica originala: Tom Parkinson), alteori "pe uscat". "Pe uscat" sunt introduse si puse sub semnul intrebarii ideile de corporalitate si de frumusete, regizoarea comunicand prin acest scurt pasaj registrul de lectura preferat pentru a jongla cu aceste idei: corpul este obiectivat, nuditatea – idealizata, frumusetea privita cu ironie si detasare. Coregrafic, miscarile survin in urma folosirii unor chance games (varianta prelucrata dupa Cage & Cunningham). Unei prime parti (Hollywood), inspirata de musical-urile lui Berkeley din anii ’30, compunand imagini de caleidoscop din corpurile celor patru, jucandu-se cu frumusetea clasica, ii urmeaza o alta (Las Vegas), cand trupul este exhibat la limita pornografiei (corpul femeii ca obiect sexual). Intr-o a treia parte (Mitul pesterii), cand pe scena pot fi vazute atat trupurile albe, cat si umbrele negre ale acestora, e folosita improvizatia dirijata. Impresia este de lupta a prizonierului cu lanturile ce-l leaga de propria ignoranta. Acum avem opt siluete feminine (eul si dublul sau) in loc de patru. Printre incolaciri si rasuciri ale unei multitudini de membre, isi face loc, doar pentru o clipa, o imagine clasica: Laocoon si fiii. In mai multe ocazii am asistat in spectacol la o de-efeminizare, chiar masculinizare a trupului femeii. Deducand de aici ca exista un mesaj dincolo de feminismul declarat.

Spre final, uzandu-se inca o data de chance games, dansatoarele par, in ritmuri sacadate, ritmice, aducand a ritual tribal, sa-si disloce bratele din umeri, sa-si smulga pielea de pe ele, sa-si rupa musculatura, sa-si desprinda capul. Corpurile devin siluete negre manevrate sub lumini stroboscopice. O alta lumina (reprezentand focul din pestera) este proiectata in permanenta pe parcursul ultimelor momente din fundal. Ultima parte (disparitia) eterizeaza si ulterior volatilizeaza trupurile. Acestea se pierd in ideea de corporalitate, nu mai avem de-a face cu corpuri nude, ci cu ideea de nuditate. Spectatorul a parcurs astfel traseul de la goliciune fizica sub toate formele ei (in arta, reviste, reclame ori videoclipuri) inspre abstractie. Spectacolul se incheie cu o imagine spectrala alba. Compozitia e plasata intr-un „dincolo" (de frumos) postmodern. Dupa o tacere semnificativa, protagonistele vin in fata ecranului complet imbracate.